În care se arată că mai avem nevoie și de ceva istorie ca să știm limba română (partea a II-a)

Nici nu deschidem bine gura să emitem o inepție și deja legiunile romane și hoardele de migratori ne-au și trecut pe sub nas fără ca măcar să avem habar. După următoarea formulă ne-au trecut migratorii pe sub nas (ăia mai importanți): GOHUGEA SLABULUNG PECUTATU (goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari și turci). Căci, după cum se știe, migratorii erau foarte bine organizați și respectau strict formulele cronologice. Am putea fi cu toții Heinrich Schliemann, am putea descoperi Troia într-un cuvânt în fiecare zi, fără Carbon-14, dar nu ne dăm seama de asta și nici nu prea ne pasă.

Ai spus pe de rost două versuri? Ai învățat ceva pe de rost? Ai luat pe cineva la rost? Încerci să-ți explici ce caută cuvântul „rost” în aceste expresii și nu reușești? Soluția este să te întorci în urmă cu 2000 de ani, la latinescul „rostrum” (gură, cioc) și totul începe să capete sens. Sunt numeroase în limba română cazurile în care anumite cuvinte sau sensuri ale unor cuvinte nu se mai păstrează decât în interiorul unor expresii bine închegate, intrate de mult timp în conștiința populară. Cuvântul privit separat nu mai are niciun sens: pe lângă „rost” cu sensul de mai sus, s-ar mai putea menționa „hac” (care nu s-a mai păstrat decât în cadrul expresiei „a veni de hac” cuiva), „vileag” (care nu s-a mai păstrat decât în expresia „a da în vileag”) sau habar (care nu mai este utilizat decât în cadrul locuțiunilor „a avea habar” sau „a nu avea habar”).

Bănuiești pe cineva? Tăgăduiești ceva? Făgăduiești ceva? Dai în vileag ceva? Tocmai te-ai întors în timp în perioada în care clasa conducătoare maghiară din Transilvania avea drept de judecată asupra pricinilor supușilor români. Se poate observa că toți termenii de mai sus, extinși ulterior și peste Carpați, au conotație juridică.

Mergi în Bărăgan, Teleorman, Vaslui sau Comarnic? Îți amintești că în copilărie te-ai scăldat în Călmățui sau Desnățui? Dai bir cu fugiții? Cânți despre ceata lui Pițigoi? Intri în odaie? Tocmai te-ai întors în urmă cu 1000 de ani. Toponimele, numele de râuri și cuvintele menționate (bir, ceată, odaie) sunt de origine cumană.

Ai învățat la istorie de marele ban al Craiovei și de jupan? „Ban” și „jupan” sunt cuvinte avare, intrate la noi pe filieră slavă. Tot pe filieră slavă au intrat în limba română „cneaz” și „viteaz”, însă ele sunt cuvinte germanice („könig” și respectiv „viking”). Faptul că „ban”, „jupan”, „cneaz” și „viteaz” (termeni nobiliari) au fost preluate în slavă de la avari și scandinavi denotă faptul că avarii și varegii și-au exercitat o perioadă de timp dominația asupra slavilor.

Etimologia cuvântului „crai” e și mai interesantă. La noi a intrat tot pe filieră slavă, iar slavii au transformat numele lui Carol cel Mare (cel care, aliat cu bulgarii lui Krum, i-a exterminat pe avari) într-un substantiv comun („krali”) care ulterior a ajuns în limba română „crai”.

Dai cu tifla dușmanului? Îți dai ifose? Ai agonisit toată viața, ai evitat agapele simandicoase ca, fiind economicos, să te poți chivernisi mai bine? Tocmai te-ai întors la neogrecismele intrate în limbă în perioada fanariotă.

Gata, m-am plictisit, de turcisme nu mai zic nimic, mă duc să văd dacă nu dau prin frigider de vreo sarma-chiftea-baclava. High pa!

Din ciclul „Istoria altfel decât în manuale”

În monografia „Dragoslavele”, prima monografie a unei comune din România premiată de Academia Română, scrisă de învățătorul Rădulescu-Codin și de preotul I. Răuțescu, tipărită în 1923 la Tipografia Gheorghe N. Vlădescu din Câmpulung Muscel, am găsit una dintre cele mai detaliate descrieri ale puternicelor lupte de la Dragoslavele-Valea Mare-Pravăț dintre armata germană a lui von Falkenheyn și armata română, din toamna lui 1916. 

Una dintre comunicările colonelului Grecescu către superiorii săi, cu privire la evenimentele din 24 oct. 1916, mi-a atras în mod deosebit atenția, așa că o redau aici:

„Nemții n'aveau mâncare. Ca să-i prindă, spre a afla noutăți, ai noștri frigeau carne de porc în untură, așa că mirosul ajungea până la dânșii. Câte un Neamț se ridica din tranșee și, ori prin graiu, ori prin semne, cerea:

-Dă-mi și mie mâncare.

Că îți dau tutun și parale!

-„Vino'ncoa de-ți ia”, răspundea Românul. Nemții veniau și atunci erau luați prizonieri. Dar se rugau, plângând, să nu-i scrie în registru că au venit ei singuri, ci să spue că au fost prinși” (pag. 355).

Iar la pag. 366 am mai găsit o relatare de mare angajament:

„Într' o companie erau 2 țigani, cari, în fiecare noapte, plecau din tranșee și porniau spre vrăjmași, căutând să vâneze patrule inamice: îi surprindeau, îi omorau și le luau ce-aveau asupra lor” .

Am venit spăsit, croit să strâng cureaua!

Se împlinesc astăzi 5 ani de când a trecut în neființă ultimul român care pronunța corect cuvântul „spăsit”. Cuvântul „spăsit”, pe care îl regăsim exact în această formă în DEX și în DOOM, înseamnă pocăit, smerit sau nevinovat și a intrat în limba română pe filieră slavă (sŭpasiti).

Din păcate însă pentru adjectivul „spăsit”, el a fost contaminat diacritic de mult mai utilizatul în vorbire verb „a ispăși”, astfel că în prezent aproape s-a generalizat forma greșită „spășit”. Și nu am niciun dubiu că în curând Academia Română, în dulcele stil clasic, mai întâi va declara greșeala ca fiind „tolerată”, iar apoi o va ridica la rang de normă. Căci întotdeauna este mai ușor să-ți transformi propriile greșeli în reguli decât să te străduiești a le corecta. De la romani ni se trage, cu al lor „error communis facit ius” (adică ceva de genul „eroarea generalizată într-o comunitate statornicește dreptul”).

În ce mă privește, mă voi încăpățâna să folosesc forma „spăsit”. Măcar de dragul lui Alecsandri, cu a sa piesă de teatru „Arvinte și Pepelea” conținând următorul fragment pe care mi-l amintesc în fiecare noapte cu cer senin: „Luna? Ha, ha, ha !... Luna-i o şârată bătrână... Multe vede, multe ştie şi tot spăsită se pare”.

Ce discurs electoral a la Jerome K. Jerome i-aș compune eu lui Klaus Iohannis

„În țara unde neamțul devine președinte, păsăruica va ajunge să prefere colivia și să-i privească, plină de dispreț, pe cei câțiva declasați necivilizați care continuă să-și înjghebeze cuiburile prin hățișuri și copaci. Cu timpul, fiecare pasăre, suntem convinși, își va avea locul său bine stabilit într-un cor general. Ciripeala asta așa, cum dă Dumnezeu, fiecare după capul lui, este enervantă pentru mintea germană precisă; nu există pic de organizare în toată debandada asta. Președintele neamț meloman o va organiza. Un păsăroi impozant, cu o gușă bine dezvoltată, va fi dresat să dirijeze și fiecare zburătoare, în loc să-și irosească trilul într-o pădure pe la cesurile patru dimineața, va cânta, la ora indicată, în grădina unei berării, cu acompaniament de pian.

Un președinte neamț se interesează în cel mai înalt grad despre cum trebuie să arate grădina fiecărui român. Șapte trandafiri sădiți pe latura de nord, șapte pe latura de sud și dacă nu cresc toți de aceeași mărime și de aceeași formă, președintele neamț nici nu poate dormi noaptea.

Un președinte german îndrăgește foarte mult câinii, dar de regulă îi preferă pe cei de porțelan. Cățelul de porțelan sapă mai rar gropi în grădină ca să-și îngroape osul și niciodată nu împrăștie un răzor spre cele patru vânturi cu picioarele dinapoi. Din punctul de vedere al unui președinte german, el este câinele ideal. Stă unde îl pui (dacă nu este manevrat de un dușman care-ți poartă pică că n-are valoarea ta) și niciodată nu vine acolo unde nu-l dorești. Ce să mai tura-vura, un câine desăvârșit în toate privințele, în concordanță cu ultimele exigențe în materie.

La o anumită dată, toamna, un președinte german își culcă tufele de flori la pământ și le acoperă cu rogojini; și la o altă anume dată, primăvara, le dezvelește și le ridică iar în picioare. Dacă se întâmplă să fie o toamnă excepțional de frumoasă sau o primăvară excepțional de întârziată, cu atât mai rău pentru nefericita plantă. Un președinte neamț nu admite ca planurile sale să fie perturbate de o instalație atât de prost reglată cum este sistemul solar. Neputând controla mersul vremii, un președinte neamț neaoș îl ignoră.

Dintre copaci, un președinte etnic neamț preferă plopul. Alte naționalități conlocuitoare, dezordonate, n-au decât să cânte farmecele întortocheatului stejar, ale răsfiratului castan sau ale unduiosului ulm. Nu și un președinte neamț. Pentru el, plopul crește acolo unde îl sădești și cum îl sădești. Nu are păreri personale întortocheate. Nu râvnește nici să se unduie sau să se răsfire. El crește rectiliniu și perpendicular, așa cum ar trebui să crească orice copac în viziunea unui președinte neamț.

Unui președinte neamț îi place priveliștea din vârf, însă acolo va găsi musai un indicator care să-i impună în ce parte să privească. Dacă, în plus, va găsi afișat în vârf și un anunț care să-i interzică să facă una sau alta, acest fapt îi va da președintelui neamț un sentiment sporit de confort și siguranță. Căci schimbările provoacă neliniști, nu?”

Manipulare antică

Cam ce cărți le-ar putea dona Elena Udrea copiilor de la sate

Cică în campania pentru alegerile prezidențiale Elena Udrea va dona cărți copiilor de la sate. Imediat ce am auzit știrea, mi s-au și învălmășit în minte 20 de titluri de cărți pe care le va face cadou Udrea micuților:

-Ursul păcălit de vulve;

-Fata nababei și fata moșneagului;

-Vrăjitorul din SlobOZ;

-Alice în Țara Minciunilor;

-Scufi-mi-ai Roșia;

-Stai capra cu trei iezi;

-Ocolul Pământului în 80 de vile;

-Punguța cu ghiolbani;

-Creierele cât furnica;

-Teleorman- O mie și una de morți;

-Uimitoarele aventuri ale baronului local Münchhausen;

-Ali Baba și cei 40 de parlamentari;

-Ținutul Blănurilor;

-Mica sirenă și girofarul;

-Albă ca zăpada și cei șapte pisici;

-Motanul înțărcat;

-Frumoasa din pădurea adormuită;

-Hansel și Disgretel;

-Cartea junglei politice;

-Doi fetuși cu stea în frunte.

În care se arată că mai avem nevoie și de ceva istorie ca să știm limba română- Partea I

Nici nu am pornit bine televizorul, că o bezmetică domnișoară cu ugerul la vedere, care prezenta știrile sportive, s-a și repezit să mă informeze, cu un zâmbet tâmp, că „X a dat sfoară-n țară”. 

Observ că în ultima vreme mai toată lumea folosește greșit această locuțiune verbală al cărei sens este acela de a face cunoscut tuturor ceva, a transmite o veste. Corect este „a da sfară/ șfară în țară”. Sensul inițial al acestei locuțiuni era acela de a comunica un pericol iminent prin intermediul focurilor aprinse pe formele de relief mai înalte (pentru a fi văzute)- exemplul cel mai cunoscut este acela al semnalizării năvălirilor tătare în vremea lui Ștefan cel Mare cu ajutorul focurilor aprinse pe dealuri. Termenul de „sfară” (în Moldova și „șfară”) a intrat în limba română pe filieră slavă, unde cuvântul „skvara” a desemnat mai întâi jertfa prin ardere adusă zeilor, iar apoi chiar mirosul grăsimii arse sau al lumânărilor din seu.

Cu încântare am constatat recent, în urma unei preumblări prin acele locuri, că bătrânii din nordul județului Iași și cei din județul Botoșani încă mai numesc și azi „șfărărie” sau „șfărăraie” fumul rezultat din topirea grăsimii porcului.

                                                          

O altă expresie a cărei origine scapă multora este „colac peste pupăză” (expresie care sugerează un necaz venit imediat după un altul). 

Când aud această expresie, mulți se și gândesc la sărmana zburătoare din clasa Upupidae, cucul arminesc al lui Creangă, cum se chinuie ea să-și ia zborul de pe masa gospodarului cu un colac ciordit în spinare.

În realitate, „pupăza” din expresia noastră reprezintă cu totul altceva, și anume tot un colac, în formă de pasăre (i se mai spune și „pasăre de pită”, „porumbel” sau „hulub”) care se coace de obicei la înmormântări și parastase (legat deci de ritualul funerar- așa se explică înțelesul de „necaz mare” al expresiei „colac peste pupăză”).

Nu știu dacă acest colac în formă de pasăre reprezintă simbolul creștin al Sfântului Duh sau este vorba de credința arhaică, precreștină, conform căreia, după moarte, sufletul s-ar transforma în pasăre. Înclin însă spre ultima variantă, și asta și din cauza excursiei pe care am făcut-o în timpul liceului (când mă puseseră pe jar fabulațiile  din „Dacia preistorică”-1913- a lui Nicolae Densușianu și ale lui Napoleon Săvescu) în satul Loman, la poalele Munților Sebeșului. În acest sat încă se mai pun în cimitir monumente funerare care constau nu în cruci, ci în stâlpi asemănători ca model Coloanei lui Brâncuși de la Târgu Jiu, cu o pasăre în vârful fiecărui stâlp (vezi foto mai jos).

În unele zone, colacul numit „pupăză” mai apare și în ritualurile de nuntă, în cadrul cărora semnifică sporul, fecunditatea. Poate că, de fapt, de aici se trage sensul expresiei „colac peste pupăză”, ar zice hâtrul: după un necaz precum nunta, reprezentată de „pupăză”, survine trecerea pe lumea cealaltă, reprezentată de „colac”.

Să vorbim puțin și despre expresia „ai carte, ai parte”, al cărei sens se pare că iluștrii noștri contemporani l-au pierdut cu totul.

Aproape oricine aude această expresie îți va spune că înțelesul ei este următorul: „Stai dracu’ cu burta pe carte, loază, că altfel în loc să faci scolioză în fața calculatorului, vei da cu sapa în mijlocul naturii!”

La origini, expresia se referă la altceva: „cartea” reprezenta scrisoarea, hrisovul prin care domnitorul îi împroprietărea pe protejații, favoriții lui sau pe cei care se remarcaseră în luptă asupra unui lot de pământ (titlu de proprietate, dacă vreți).

Expresia „ai carte, ai parte” însemna, deci „ai hrisov de la domnitor pe lotul cutare, deci ești proprietar”.

Sensul de „scrisoare” al cuvântului „carte” încă se mai păstra în vremea lui Eminescu, care ne spune în „Scrisoarea III”:

„De din vale de Rovine,

Grăim, Doamnă, către tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne ești așa departe”. 

Postare fără număr, fără număr

Care ziceai, mo, praleo, că Guță nu știe să cântă muzică dă valuare? Ia-uite aci, Andrea Boticelli în prostoană, să moară dujmanii-n pungi d-un kil:

Simona Halep președinte!

De necrezut cât de mulți români au descoperit zilele acestea că sunt, de mici, fani ai Simonei Halep! Mulți, chiar dinainte de a se naște Simona Halep. Și mai mulți, fără a avea habar că „rachetă” e un cuvânt polisemantic. Chiar și Ion Iliescu este încă din fragedă pruncie fan al Simonei Halep. Neanderthalienii cu pretenții de Homo sapiens scriu articole sforăitoare de genul „Simona Halep scrie istorie la Roland Garros” (vezi, de exemplu, știrileprotv.ro).Citind asta, chiar mi-o imaginam pe Simona la Roland Garros, cu 20 de tratate în fața ei, scriind „Constituirea și apogeul statului feudal contemporan Țara Românească”. O istorie cu baroni locali cărora, pentru ca întoarcerea la Evul Mediu să fie completă, nu le-a mai rămas decât să-și redobândească și vechiul drept feudal al seniorului de a fi primul care face sex, în noaptea nunții, cu mireasa țăranului proaspăt însurat de pe moșia sa.

„Simona Halep e a noastră, s-a antrenat în România, statul român a cheltuit cu pregătirea ei, deci meritele ei sunt și ale noastre”, spun cei convertiți brusc de la miasmele fetide ale mocirlei fotbalului autohton la zgura de la Roland Garros. Iar așteptările lor, desigur, nu pot fi decât maxime, fiindcă li se pare normal să aibă așteptări maxime atât timp cât au depus un consistent efort zero pentru performanțele Simonei (așa cum frumos a scris Toma Alimanescu pe blogul lui).

În încheiere, sper ca Simona să aibă tăria să-i ignore pe cioclii din mass-media, care acum o ridică în slăvi, dar nu vor ezita ca în viitor, de dragul ratingului, să se repeadă ca niște hiene pentru a sorbi picăturile de sânge ale unui eventual eșec.

În ajunul alegerilor europarlamentare B.O.R. a inițiat campania „Botează legal!”

În contextul desfăşurării la data de 25 mai 2014 a alegerilor europarlamentare, Biserica Ortodoxă Română, prin Direcţia Excomunicare şi Relaţii Publice, a inițiat astăzi campania „Botează legal!”

Această campanie, derulată cu sprijinul Ministerului Afacerilor Profitabile Interne, are ca scop informarea și prevenirea penticostalilor, Tartorilor lui Iehova și adventiștilor de ziua a șaptea cu drept de vot asupra sancţiunilor pe care le riscă în cazul în care botează mâine cu nerespectarea dogmelor în vigoare.

                             

Pentru promovarea mesajului campaniei „Botează legal!”, B.O.R. a comandat unei alte instituții a Statului, Imprimeria Națională, 60.000 de afişe tip A2 cu focul Gheenei, 500.000 de flyere tip A6 cu plăgile din Egipt precum şi spoturi audio şi video cu distrugerea Sodomei  sectante care botează nelegal.

Campania „Botează legal!”se adresează în general tuturor sectanților şi în special Tartorilor lui Iehova tineri, care au împlinit recent 18 ani și, în consecință, botează pentru prima oară.

Totodată, prin campania sa B.O.R. dorește să îmbunătățească imaginea Statului Român, imagine care a avut mult de suferit în exterior din cauza faptului că la fiecare scrutin Tartorii lui Iehova botează ilegal. Este știut de toți credincioșii că victimele celor care botează ilegal nu-și pot regăsi liniștea după moarte, astfel că la fiecare scrutin se adună cu sutele de mii pentru a vota în Teleorman sub formă de moroi.

„Practic Tartorii lui Iehova care botează ilegal ne împroașcă cu moroi din cap până-n picioare”, a declarat pe un ton mușcător purtătorul de cuvânt al B.O.R., Cuviosul Jaguarie, cel care și-a luat numele de cleric după mașina pe care o conduce.

Cum am gătit o tocăniță a la Jerome K. Jerome

Intrând în bucătărie am conștientizat pentru prima dată, cu surprindere, existența unei uși care dă spre o chestie numită de unii specialiști cămară și de adversarii lor ideologici debara. Am dat căutare pe Google „ce plm o fi în cămara asta” și chiar între primele rezultate Google o zis că „țărani și putori”, trezindu-mi subit interesul de a cotrobăi prin cămară/debara. Spre încântarea mea, într-o pungă de 1 leu am dat peste aproximativ cinci cartofi scofâlciți și peste două cepe încolțite, ah, deja se nășteau premisele unui adevărat festin. Am aruncat prada într-o oală cu apă de pe aragaz și am deschis cu precauție frigiderul, nu știi niciodată ce te așteaptă când deschizi un frigider, plm, frigiderul îi ca soarta.

Aici am găsit juma’ de cârnat, juma’ de conservă de somon și un sfert de borcan de bulion de lux pentru nababi, bulion „Sultan”, 24% roșii pure, plm, cine-și mai permite așa ceva în țara asta! Am luat cu o lingură pojghița de mucegai de deasupra bulionului și am expulzat în oală și noile cuceriri. „Ejdi un dobitoc cu pedigree, un cretin cu patalama de la Spiru Haret”, m-au mustrat sinele și supra-eul meu, ce-ai căutat să arunci bunătate de mucegai, din mucegaiul verde-albăstrui se face penicilina și bucătarii franțuji rafinați gătesc numa’ cu mucegai, din mucegaiuri și noroi iscat-au frumuseți și prețuri noi. Până și brânza o gătesc cu mucegai.

La fereastra bucătăriei a apărut și cotoșmanul vagabond al blocului, cu o vrabie în dinți, voind pesemne să-și aducă și el prinosul la tocăniță. Chiar și câinele a venit în bucătărie și a depus solemn în fața aragazului osul lui de jucărie ca să-l azvârl în tocăniță, dar a prizat din neatenție un damf de fiertură pe nas și a șters-o schelălăind în balcon. Într-un fel m-am bucurat, nu eram sigur dacă javra venise cu intenția de a mă ajuta sau doar ca să mă persifleze.

Ding-dang, a sunat deodată soneria la ușă. Am deschis și-n prag și-a făcut deodată apariția Profesor Doctor Cocoșul Garlic, bunul prieten al Abatelui de la Regulă.

-Poftiți, nu vă sfiiți, i-am zis mieros, sunteți la fel de binevenit ca un telefon în timpul unei partide de sex, numai dv. mai lipseați. Dar intrați, sunt o gazdă foarte primitivă, este loc la mine-n p_lă pentru toată lumea, i-am zis folosind o celebră replică din Dr. House.

-Ce plm duhnește așa aici, zici că e fiertura aia de căcăreze pe care o dădea mama Meng cintezoilor care se reîncarnau, ca să-și uite suferințele din viețile anterioare, Ceaiul Uitării, a comentat Cocoșul Garlic.

Am intrat împreună în bucătărie, eu am amestecat mândru cu lingura de lemn în Ceaiul Uitării, iar apoi am deschis frigiderul pentru a mă lăuda Cocoșului Garlic:

-Uite, e gol, nu mai e nimic în el, de necrezut de câte căcaturi inutile din frigider poți scăpa gătind o simplă tocăniță!  

Un bărzăune crezându-se probabil într-o casă de oameni dădu buzna în frigider, dar o șterse rapid pe fereastră după ce îi dădu „error 404- not found”.

-Plm, parcă văd că săptămâna viitoare vei fi nevoit să mergi în Carrefour, conchise cu îngrijorare Cocoșul Garlic.

Când politica, reclama și lipsa diacriticelor se întâlnesc.

Confuzie

Țiganul și Titanicul

Ce înseamnă să fii doar culturist, nu și culturnic:

Din marea poezie a lumii:

Mândri că suntem români!

Să învățăm gramatică cu Victor Ponta!

Cam așa stă treaba cu parașutele în ziua de azi:

Patriarhul Daniel sponsorizat acum pentru construirea Catedralei și de către producătorii de ketchup

Azi B.O.R.și un important producător de ketchup sărbătoresc Duminica Tomi:

Publicitate: Rețeua de farmacii Sensiblu se extinde acum și la Polul Nord.

Vezi în exclusivitate noul logo al farmaciilor Sensiblu de la Polul Nord:

CRISTOS O ÎNVIAT DIN MOȚI !

Tulai Doamne, oamenii de știință ardeleni or reușit în sfârșit să finalizeze în această sfântă zi un studiu din care reiese o concluzie științifică surprinzătoare: Cristos o înviat din moți !!!

Dar să detaliem în ce o constat studiul din care o reieșit concluzia indubitabilă de mai sus, ce l-o băgat în sperieți până și pe Suveranul Poncif: 

• mai întâi s-or luat o mie de moți și, după ce or gătat butia de pălincă, tăți s-or declarat gata să meargă pe apă. Și cu soacra în spinare. 
• apoi s-or luat tăți cârciumarii din Țara Moților și niciunul nu a întâmpinat vreo problemă în a ne convinge că apa pe care ne-a adus-o la masă îi vin.
• apoi am mers cu moții la Sfânta Înviere la biserică și când or zbierat o dată tăți la un cerșetor olog din fața bisericii “Fută-te Dumniezo, cioară!”, ologul s-o înzdrăvenit subit și imediat o început să umble în pas alergător spre poartă.

Dând noi publicității acest studiu de necombătut, până și conducătorii Marii Loji Musonice or fo’ nevoiți să recunoască că, indubitabil, Cristos o înviat din moți. Unul dintre ei chiar ne-o mărturisit că la începuturile creștinismului, de Sfintele Paști toți creștinii cântau “Cristos o înviat din moți”. Dar apoi or intervenit forțele musonice, care-i urau pe moți pentru iuțimea lor, și or băgat un “r” la mijlocul cuvântului „moți”.

Prin urmare, împreună cu Romica Jurcă si Ortansa Jude, protestăm împotriva climei masonice de influență mediteraneană, care să nu-și mai dea atâtea fronturi de aere cât timp Cristos o înviat din moți și noi am topit în '68 cu laserul tancurile rușilor direct peste Prut.

Chestionat și el de specialiștii ardeleni, Avram Iancu o declarat că în principiu n-are nimic împotrivă că Cristos o înviat din moți, atât timp cât nu intenționează să-i răpească lui titlul de “Crăișorul muților”.

Game of Thrones în varianta mioritică

În care se arată cum ne-am pricopsit noi cu ungurii pe aici

Era prin anul 955, iar ungurii pustiau toată Europa cu concursul lui Sorinel Pustiul şi Liviu Pustiul. 
“Eu vara nu dorm, căci nu am somn, ci pustiesc”, cântau ungurii cu foc (și sabie) în timp ce pustiau.  

 

Dar să revenim la anul 955, anul bătăliei de la Lechfeld. Înaintea acestei bătălii, ungurienii (păgâni la acea vreme) erau foarte fericiţi, cutreierând prin toată Europa centrală pentru a vâna călugări, după cum ne spune episcopul Gerhard în monografia sa “Vita Sancti Uodalrici”. Trofeele de călugări erau foarte preţuite la vremea aia de ungurieni, mai ales cele de călugări sprinteni la fugă şi în consecinţă mai greu de prins. De altfel, se pare că Bulcsú, căpetenia militară a ungurienilor, construise chiar un ţarc de vreo câteva sute de kilometri pătraţi unde creştea special pentru vânătoare o rasă de călugări deosebit de sprinteni. O dată pe an, de preferinţă iarna, organiza în ţarc o vânătoare de călugări la care invita toate celelalte căpetenii unguriene. Ca o dovadă de compasiune pentru cei loviţi de soartă, exemplarele vânate erau donate unui trib fino-ugric de canibali orfani.

(Notă: tradiţia a fost perpetuată până astăzi la Balc de un celebru oligarh, care vânează mistreţi în coteţ).

Supărat pe măcelurile ungurilor, măceluri care, conform istoricilor, se pare că au făcut oamenilor mai mult rău decât bine, împăratul german Otto cel Mare s-a pus în fruntea a 8000 de cavaleri germani şi, printr-o organizare exemplară, i-a bătut pe ungurieni de le-a sunat laptele de iapă în cap. Ba mai mult, în timpul fugii unii ungurieni au pierdut şi carnea crudă de sub şeile cailor.

Vreo 1500 de unguri rătăciţi în timpul fugii au fost omorâţi creştineşte chiar de către ţăranii germani. Dar aceştia din urmă, oameni cu frica lui Dumnezeu, nu i-au omorât chiar pe toţi ungurienii prinşi, ci unora (tot conform unui vechi obicei creştinesc) le-au tăiat nasul şi urechile şi i-au trimis acasă la parada modei (după cum ne spune cronicarul Widukind din Corvey).

                                                                                          

Reîntorşi în Panonia, ungurii au argumentat că e mai uşor să te lupţi cu un teritoriu nelocuit şi au început ocuparea Transilvaniei.

Dar noi nu suntem de acord cu istoricii ungurieni. La venirea ungurilor in Transilvania ei au gasit aici o populaţie stabilă, condusă de români neaoşi, cum ar fi Menumorut. Până şi astăzi taţii români îşi botează băieţeii cu acest nume cu rezonanţă pur românească, după cum corect au arătat istoricii români. Mai mult, cunoscuții istorici dacopați youtube-ologi au demonstrat chiar că numele Menumorut este de origine pur dacică, el atestând continuitatea dacică în Transilvania până la venirea ungurilor. De altfel, continuitatea dacică în Transilvania mai este atestată și de următorul eveniment istoric: înaintând cu trupele sale în zona Someșului, căpetenia maghiară Tuhutum s-a oprit să facă baie într-un lac. Când a ieșit din apă, nu tu haine, nu tu cal, cine-o fo primu-n Ardeal? Drept represiune, ungurii au exterminat imediat toată populația de viezuri dacici din Transilvania, înlocuind-o cu burszuci (ei veniseră cu burszucul crud sub șeile cailor, după cum au demonstrat istoricii români).

Există totuşi un argument al istoricilor unguri care ne pune pe gânduri. Cronicarul Anonimus, secretar al regelui Bela al Ungariei, ne spune că în Transilvania ungurii s-au confruntat cu o populaţie care folosea suliţe şi săgeţi rudimentare. S-a dovedit ştiinţific că un asemenea armament rudimentar era prea perfecţionat pentru a fi folosit de români, care luptau încă la cârciumă cu topoare de silex.

De asemenea, legenda spune că una dintre căpeteniile găsite de unguri in Transilvania (Gelu), fiind grav rănită în luptă şi aşteptând moartea iminentă, i-a trasat calului sarcina să-i sape groapa cu copita, ceea ce animalul a şi făcut. Cercetătorii au dovedit că în acea perioadă (sec. X-XI) românii nu reuşiseră încă să-şi înveţe caii să sape morminte. În acea vreme, la români, această sarcină era încă apanajul exclusiv al groparilor care aveau o poziţie de monopol pe piaţa economică a săpării mormintelor.

Deci: pe cine au găsit de fapt ungurienii în Transilvania? „A fi sau nu a fi în Transilvania, aceasta-i întrebarea”, ca să-l parafrazez pe un general dacopat scăpat în studioul Nașul TV. 

Publicitate!

Adu, mamă, maioneza, ca să-mi șadă bine freza!

De câte ori îmi crește părul ca accizele la carburanți mă duc să mă tund la Marele Maestru al Ordinului Frizerilor din rondul de la Kogălniceanu. E dat dreacu’ omu’, conform propriilor relatări „l-a tuns și l-a frizat și pe Isărexu”, l-a apostat pe finanțist cu o friză ca pe Acropole, „să moară ce-am pă casă”. A fost Tartorul Băncilor atât de încântat de noua sa freză, că imediat i-a oferit frizerului un post la B.N.R. (acesta fiind și absolvent de A.S.E., facultate pe care a terminat-o la particular într-o efuziune vulcanică, adică „magma cum laude”, cum spune stăpânul briciului Mircea, adicătelea frizerul). Spre decepția Guvernataurului comunal al B.N.R., oferta acestuia a fost refuzată („Eh, m-aș fi plafonat acolo”, îmi mărturisise cândva frizerul. „Ca dobânzile la depozite”, îi răspunsesem eu).

Desigur, la mine în mod normal nici nu s-ar uita, îmi spusese frizerul când ne-am văzut prima oară, el tunde numai oameni importanți, dar nu știe de ce îi sunt simpatic: „Așteptam un om important, eram prins cu treburi serioase, dar acum treci matale pe scaun dacă tot ai venit, nu știu de ce îmi ești simpatic”, răsunase glasul lui în frizeria goală când ne-am întâlnit prima dată.

Dar să lăsăm prezentările și să trecem la judecățile de valoare și dezvăluirile în premieră pe care mi le-a împărtășit frizerul cu ocazia tunsorii de ieri:

-Bună ziua, îi zic frizerului, iată că geniul dumneavoastră profesional m-a determinat să trec din nou să mă tundeți, căci lupul schimbă părul, dar năravul ba.

-Mda, așa este, sunt bun...eram foarte prins...dar acum treceți dacă tot ați venit, fir-ați să fiți de simpatic! Cortextul internațional este foarte tulbure, dom’ne, bine că m-am abținut să intru în politică, mulți clienți mă imploraseră. Dar eu nu și nu, m-am dedicat meseriei, parcă frizerii ieșiți acum mai știu să tundă? Niște nenorociți, niște stârpituri! Nici șuvița lu’ Băsescu n-ar reuși ăștia s-o reteze, ‘tu-i în noroc dă antricapați! Io dacă voiam îmi luam doctorat în freză, tundeam acu’ numa’ vedete cu bani grei, nu tot felul de pârliți...de fapt, mă refeream la colegele mele...ele tund pârliți, că eu tund numa’ oameni mari. Pe vremea lu’ Ceaușescu eram ăl mai tare frizer și cosmetrician, țâță de mâță, odată a venit Miliția la mine să-i ajut să stabilească data morții unui cadavru neînsuflețit dupăăă...(scoate un bilet din sertar de pe care citește)..starea de macerație a cuticulei părului de la axile. Atâta eram de bun, băga-mi-aș pu..., huooo, bine a zis ăla, apari la televizor la oră fixă, zici că ești cucu’ lu Udrea din pendulă, ‘te-n cur dă balaozaur, a urlat frizerul, eu făcând pe mine de frică din cauza briciului ce mi se avânta năvalnic pe la ureche.

(Of, de-acu’ încolo trebuie să verific programul TV înainte să mai vin la nebun să mă tundă, că dacă mai apare Băsescu la tembelizor cât sunt pe scaun, frizerul e în stare să-mi ia gâtu’ cu briciul Mircea mai repede decât scoate țiganu’ sârmele din fieru’ beton, mi-am zis. Mi-a trecut lama andină pe la ureche, mi-am scăpat urechea prin urechile acului).

Din fericire Băsescu a dispărut repede de pe micul ecran, pentru a lăsa locul emisiunii „Mireasă pentru fiul meu”:

-Ai văzut, dragă, ce s-au caftit curvele astea două aseară? (îl întreabă cu vădită încântare pe frizer una dintre colegele sale, arâtând cu degetul spre două dintre concurente).

-Am văzut, s-au păruit de li s-a văzut și chiloții la hahalere, asta înseamnă să lași două muieri închise în aceeași cameră, fără oglindă, este de părere frizerul.

-Ai auzit, dom’le, ce zicea Chioru’ matrafoxat, că câr, că mâr, că Ponta, că ascize la benzină..., mă întreabă brusc frizerul.

-Am auzit, da’ mă doare-n cur de accizele lor la benzină, că eu merg numa’ cu diesel, am zis.

-Foarte bine, foarte bine, așa ar trebui să procedeze toți românii, să le dăm o lecție parșivilor, mă aprobă frizerul. Păi nu era bun, dom’le, Vadim, pac-pac-pac, cu mitraliera pă stadion, io la parlamentari le-aș fi dat cu gloanțe dum-dum, iar la ăia mai mici de la județ cu gloanțe vidia, cum a dat teroriștii la Revoluție!

-Eh, mai periculoasă decât vidia e invidia, când ți-a intrat invidia-n oase dracu’ te-a luat întru împărăția lui, îmi dau eu cu părerea.

-Păi să-i zicem, dom’ne, lui Putin să ne trimită și nouă niște gloanțe de-astea invidia, că el nu mai are nevoie, de când a șutit Crimeea alții îl invidiază pe el, se hlizește frizerul. Noi am fost niște proști, acum Crimeea putea să fie a noastră.

-Cum așa?- îl descos eu.

-Păi dacă regele Mihai nu întorcea armele la 23 august 1944, noi mai prelungeam războiul cu 6 luni, am văzut eu la televizor când picase emisia la Antena 3. În șase luni avea nemții timp căcălău să inventeze ei bomba atomică și să le-o pună sub cur la ruși. Iar noi eram aliații lor și IAR-urile erau cele mai bune avioane din al doilea război mondial și nemții ne-ar fi dat nouă Ucraina cu Crimee cu tot, ca s-o spoliem ca și când ar fi fost țărișoara noastră. Dar noi am fost niște șancali.

-Așa este, am confirmat eu, nu poți fi și șancal și măgar în același timp, riscul fariseismic e mare. Lasă că acu’ ne survolează câte-o zburătoare N.A.T.O., ca în cartea aia, „Zbor deasupra unui cuib de matracuci”.

-Dom’ne, să-ți fac o mărturisire, știi ce cred io de fapt ?- zise Marele Maestru, în timp ce-și finaliza opera. Io cred că de la Burebista încoa’, în tot cursul istoriei noastre naționale, noi am fost ca în piesa aia „Take, Ianke și Catâr”.