Cum destinul unora dintre noi se întâmplă să fie vitregit de cruda soartă
când ne e lumea mai dragă, într-o bună zi, prin clasa a V-a, loviră mișelește
părțile de vorbire.
Zadarnic i-am demonstrat științific profesoarei că părțile
de vorbire sunt dăunătoare pentru organism ca E-urile din produsele 100%
naturale de la Carrefour. Degeaba am jurat că nu le vom mai folosi niciodată,
că vom fi muți ca o lebădă vieneză- șnițel țigănesc în devenire, iar în patria
noastră de-acum silențioasă zăpada făpturii va ține loc de cuvânt: părțile de
vorbire ne dădură de ne juliră.
Prima fu o parte de vorbire pe care am urât-o de când am auzit de ea și
care avea, de altfel, un nume predestinat: abjectivul.
Apoi urmară
substantivele, care nu ne erau deloc comune, ci total improprii și după ele
injecția și interjecția, două chestii care aveau în comun ceva cu urlatul.
Veni la rând o parte de vorbire al cărei studiu îndelungat ne chiorî pe
toți: conjunctivita. Băieții urau conjunctivitele, fie ele simple sau compuse și își băgau p__a în ele: așa au apărut conjunctivitele coordonatoare
co-pulative.
Verbele la modul lindicativ ne trezeau imediat un comportament vindicativ.
La participiu am chiulit, nedorind să participăm, căci niciunul dintre noi nu
era mai mult ca perfect. Ce să mai, pentru noi toate verbele astea goale erau
la modul suspin, frate!
Complimentul parcă totuși ne plăcea, fie el chiar indirect, că, deh, orice
măgariu prost își înalță capul cu mândrie când îl strigi „maestre”.
Pronumele era singura parte de vorbire pe care o știam bine, deoarece în
fiecare dimineață, la înviorare, profesorul de sport urla la noi: „numele și
pronumele!” Cei care aveam un nume și un pronume eram invidiați de cei care
aveau un nume și două pronume, căci asta însemna mult mai puțin de învățat.
Totuși, pe vremea aia, eram expuși la tot felul de contacte neprotejate: nu
se inventase încă prezervativul pentru limba română, de care se bucură elevii
din ziua de azi, astfel că din când în când ne mai contaminam cu câte ceva
sintaxă și morfologie.
Și după ce ni se împuie capul cu toate părțile de vorbire de mai sus, urmă
într-o zi lucrarea diavolului de control finală. Iar după corectare profesoara
îmi zise: „Domnule elev, traiectoria dumneavoastră școlară se intersectează cu
disperarea, iar în punctul de intersecție Van Ghelie își freacă labiile de
fericire”.
Și m-am dus abătut acasă și m-am gândit că n-ar fi total dăunător ființei
mele intrinseci să văd cum folosesc marii scriitori ai neamului părțile de
vorbire în operele lor nemuricioase.
Așa că prima dată am pus laba pe Eminescu și am văzut că un criptic literar
îl numea „poetul nepereche” zis și poetul impar:
„Cobori în jos, luceafăr blând,
Alunecând pe-o rază,
Pătrunde-n casă şi în gând
Şi viaţa-mi luminează!”
Hau, ce mândrețe de pleonasm, am zis încântat, ia să văd ce mai scrie pe
aici:
„S-a-mbracat în zale
lucii cavalerii
de la Malta…”.
Hi, hi, m-am bucurat, cum s-o fi făcând că poetul vorbește despre cavalerii
de la Malta în 1396 (anul bătăliei de la Nicopole), când ăștia pe vremea aia
erau în Rhodos (abia pe la 1523 au fost expulzați de acolo de turcaleți și au
ajuns în Malta)? Și am fost fericit că, pe lângă gramatică, poetul nepereche
zis și poetul impar mai greșește și la istorie.
Apoi am zis să învăț ceva și de la unul, Coșbuc, și mi-a picat în mână „Nunta
Zamfirei”:
„Sunt grei
bătrânii de pornit,
Dar
de-i porneşti, sunt grei de-oprit!”
Oau, am exclamat încântat, ăsta acordă un adverb
invariabil cu substantivul pe care nu-l detemină în gen, număr și caz.
Deja mă
simțeam mai bine, așa că am trecut la
Alexei Mateevici:
„Limba noastră-i limbă sfântă,
Limba vechilor cazanii,
Care-o plâng și care-o cântă
Pe la vatra lor țăranii”.
Oho, faptul că nici măcar Alexei
Mateevici nu știe cum stă treaba cu pronumele relativ „care” în acuzativ, ar
impresiona până și o familie monoparentală fără copii, am zis.
Păi dacă ăștia sunt considerați
poeții neamului pentru că fac asemenea greșeli, la greșelile mele aș putea să
ajung ușor cândva Ministrul Culturii, am zis, și m-am culcat liniștit pe-o
ureche. Iar în somnul meu dulce am avut un vis în care se făcea că în fața mea
stătea Iorga în prostoană iar eu îi ziceam: „Mo, diletantule, n-ai scris tu toată
viața ta cărți câte am citit eu”.
Și
a doua zi m-am dus la școală împăcat cu mine însumi, cum îi stă bine unui
viitor sinistru al culturii analfabet, și în subsolul tezei la limba română am
scris următoarea notă: „Rog ca orice eventuală greșeală gramaticală să fie considerată
licență poetică”.