Citesc acum pe "Limba Română", un grup de pe Facebook cu 3287 de membri la care am aderat din dorința de a mai învăța câte ceva: "Oricât de neaoș ar părea, mujdei vine din franceză, de la mousse d'ail (spumă de usturoi)".
Bineînțeles, în dulcele stil gregar, lumea s-a repezit imediat cu like-ul, gândindu-se cum se va umfla în pene la următoarea masă cu noile cunoștințe lingvistice.
Oameni buni, există o prezumție (relativă, ce-i drept) că Demiurgul v-a înzestrat cu rațiune. Cum să vină, bre, "mujdei" din "mousse d'ail"?
Câteva argumente la mintea cocoșului demonstrează că nu poate fi așa:
În primul rând, împrumuturile lingvistice din franceză au avut loc începând din secolul al XIX-lea. Și nicidecum la nivelul țărănimii, în mare parte analfabetă. Or, "mujdei" este atestat în limbă (mai ales în limbajul oamenilor de rând) cu mult timp înainte. Inclusiv în domeniul hidronimelor și toponimelor, a căror origine se pierde în negura vremurilor. Dacă veți avea curiozitatea să-l citiți pe Dariu Pop ("Mărturii strămoșești", "Note paleografice pe margini de cărți bisericești sătmărene" - 1938), veți afla că încă din 1669 este atestat documentar pârâul Mujdeiu, ce izvorăște din dealurile de la nord de Baia Mare și se unește cu Valea Roșie, pentru a se vărsa împreună în râul Săsar. Ulterior, oamenii au numit pârâul "Usturoiu" (în loc de "Mujdeiu"), denumire pe care o poartă și în prezent. Numele Văii Usturoiu, cum este numită acum valea prin care curge pârâul Mujdeiu, se datorează leurdei, din aceeași familie cu usturoiul (Alliaceae), care emană un puternic miros de usturoi.
Fabulația conform căreia "mujdei" ar veni de la "mousse d'ail" a fost răspândită de Victor Eftimiu (autorul lui "Înșir'te mărgărite"), care și-a închipuit, probabil, că un scriitor devine, în virtutea inepției, și lingvist. Nu este singura aberație pe care a debitat-o Victor Eftimiu: tot el scrie că "mișto" derivă de la sintagma nemțească "mit stock" ("cu baston"), care înseamnă "om de condiție bună". "Un tip cu baston e un tip mișto", cum ar veni. Or, cuvântul "mișto" a fost împrumutat, evident, de la țigani, în timpul conviețuirii de sute de ani cu aceștia. Limbile din Pakistan (zona din care au migrat țiganii) conțin și ele cuvântul "mișto", cu același sens ca în română.
Mai trist este că Victor Eftimiu a dat peste încă unul care, având și el impresia că specializarea sa într-un domeniu îi conferă autoritatea de a emite judecăți de valoare despre orice, scrie despre Eftimiu că "deținea secretul multor etimologii neașteptate" (ca și când domeniul lingvisticii ar ține de vreun know-how magic), întrebându-se apoi retoric: "Cine și-ar fi închipuit că atât de neaoșul mujdei vine tot din franceză: mousse d'ail (adică spumă de usturoi)?" Dacă vă întrebați cine este acest cântăreț în strună dezacordată, vă voi spune că este vorba de Radu Beligan.
Nu în ultimul rând, doamnelor și domnilor, "mousse d'ail" nici măcar în franceză nu există ca atare. Doar ceva asemănător prin provensala din zona Languedoc.
În concluzie, cu părere de rău că nu vă pot confirma că atunci când mâncați usturoi vă miroase gura franțuzește, îmi iau ranița în spinare și mă întorc în timp la străvechile "mustum" și "allium" (care în română a dat "ai" folosit și azi în limbă în loc de "usturoi" în unele regiuni din Transilvania și Moldova; totodată, a rămas în numeroase cuvinte compuse vechi, cu precădere nume de plante: aiul-șarpelui, ai-sălbatic etc.).
La revederski, acum, cum ar zice o corcitură de rus cu italiancă. Și în prag de Anul Nou vă urez, ca Budai Deleanu, "tot fripți cârnăciori lungi, aioși". Și poate n-aș fi scris cele de mai sus dacă anul ăsta nu mi-ar fi plăcut cel mai mult, dintre toate cărțile citite, "Baladele usturoiului din Paradis" (Mo Yan). În care "Paradis" e cu P mare, că-i o unitate administrativ-teritorială din China (am făcut această precizare pentru a evita corecturile celor care le știu pe toate, chiar dacă nu l-au citit pe Mo Yan).
luni, 28 decembrie 2015
joi, 24 decembrie 2015
Tradiții de Crăciun la români
Cică dacă vrei să-ți rodească la anu' ogoarele cultivate cu fasole, grâu, pace, smerenie și alte dicotiledonate, în ajun de Crăciun trebuie să ungi pâinea cu muruială de grâu, ca să nu crape de ciudă la foc mic, s-o arunci în cuptor și apoi să-i servești cu ea pe ăi mai tari în clanță.
Așa că încă de la prima oră am dat fuga în Carrefour, ca să prind două franzele integrale de calitate, numai bune de uns cu moroială de-aia.
Apoi am demarat imediat spre Cora; printre noi, cei care păstrăm adevăratele tradiții de Crăciun, se știe că moroiala din Carrefour e mult mai proastă decât aia din Cora. Da' franzelele integrale de uns sunt mult mai bune.
Am intrat în Cora, am trecut repede printre rafturile cu seu și păr din coadă de iapă gestantă pentru buhai, cu plezne pentru Plugușor, cu ciorapi plini cu nisip pentru Capră și Urs, am înșfăcat repede o sticlă de pe raftul cu moroială și am șters-o acas'. Am uns repede franzelele integrale cu moroiala și le-am azvârlit în cuptor. Acu' tre' să găsesc un fraier să le guste, ca să-și facă tradiția din bătrâni efectu'. În concluzie, sper ca la anu' să intre pe rod cei trei sequoia pitici pe care-i cultiv în balcon. Că doar nu m-am chinuit degeaba.
Așa că încă de la prima oră am dat fuga în Carrefour, ca să prind două franzele integrale de calitate, numai bune de uns cu moroială de-aia.
Apoi am demarat imediat spre Cora; printre noi, cei care păstrăm adevăratele tradiții de Crăciun, se știe că moroiala din Carrefour e mult mai proastă decât aia din Cora. Da' franzelele integrale de uns sunt mult mai bune.
Am intrat în Cora, am trecut repede printre rafturile cu seu și păr din coadă de iapă gestantă pentru buhai, cu plezne pentru Plugușor, cu ciorapi plini cu nisip pentru Capră și Urs, am înșfăcat repede o sticlă de pe raftul cu moroială și am șters-o acas'. Am uns repede franzelele integrale cu moroiala și le-am azvârlit în cuptor. Acu' tre' să găsesc un fraier să le guste, ca să-și facă tradiția din bătrâni efectu'. În concluzie, sper ca la anu' să intre pe rod cei trei sequoia pitici pe care-i cultiv în balcon. Că doar nu m-am chinuit degeaba.
duminică, 20 decembrie 2015
Coșmarul
Azi-noapte am avut un coșmar. Se făcea că era seară, târziu, cînd K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceaţă şi beznă; nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se afla marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de pe şosea spre sat şi rămase o bucată de vreme cu ochii ridicaţi spre spaţiul în aparenţă gol.
Apoi se duse să-şi caute un sălaş pentru noapte. La birt mai era lume. Zăpăcit din cale-afară de sosirea distinsului oaspete K., birtașul îi puse imediat la dispoziție camera de lux a birtului. Pe peretele din fața lui K. atârnau neglijent un Rembrandt și un Hieronymus Bosch. K. le cercetă puţin cu ochi plictisiți, apoi adormi. Dar peste puţin timp fu trezit. În faţa lui stătea un tânăr îmbrăcat orăşeneşte, cu figură de actor, cu ochii înguşti şi sprîncenele groase, iar lângă el, birtaşul. Tânărul îşi ceru foarte politicos scuze că-l trezise pe K., se recomandă ca fiul administratorului castelului şi apoi zise:
-Dumneavoastră sunteți noul arpentor?
-Da.
-Ah, ce binecuvântare, domnul conte vă așteaptă cu nerăbdare. Trăsura trimisă de dânsul pentru a vă aduce la castel așteaptă la poartă.
-Să mergem imediat, zise K. Avem o groază de treabă.
-Ah, fir-ar al dracu’, am urlat revoltat în somn. Păi unde te crezi, băi, K.?! S-a întors lumea cu susu-n jos!
Când m-am trezit, era deja prea târziu: după o noapte de vise zbuciumate, o gânganie înspăimântătoare se pomenise metamorfozată în autorul acestor rânduri.
duminică, 6 decembrie 2015
Despre egalitate, bugete și alți demoni în vremea holerei colerice.
Acum circa 2500 de ani, o
familie romană nu avea voie să dețină mai mult de două vase de argint: o
solniță (știm cu toții cât de importantă era sarea, în ea stă chiar originea
cuvântului „salariu”) și un vas pentru libații. În volumul I din „Istoria
romană”, Theodor Mommsen descrie pe larg cum a fost primită la Roma, în
perioada războaielor punice, o solie cartagineză venită în vederea unor
tratative de pace: Senatul Roman nu deținea decât un singur serviciu de vase
din argint, pe care senatorii ce-i primeau pe solii cartaginezi în casele lor
pentru discuții îl transmiteau de la unul la altul. Plutocrația cartagineză a
râs mult pe seama acestei întâmplări, fiindu-i peste putință să înțeleagă modul
de a fi al romanilor de atunci. A râs cam până în anul 146 î. Hr., când a fost
rasă de romani de pe fața pământului.
Tot acum vreo 2500 de ani,
tribunii romani ai poporului aveau obligația să-și țină poarta casei deschisă
inclusiv noaptea și să nu părăsească incinta orașului. Deoarece un cetățean
roman putea avea oricând nevoie de protecția sa. De asemenea, acum vreo 2700 de
ani, în vremea regalității romane, una dintre principalele obligații ale
regelui era aceea de a participa personal la stingerea incendiilor.
Între timp, omenirea a evoluat mult și în numele
grijii față de cetățean au început să fie alocate bugete. Pentru anul 2016, de exemplu, Administrația Prezidențială a României are
un buget mai mare cu 39,22% comparativ cu anul 2015, Senatul un buget cu 17,66%
mai mare decât în 2015 și Camera Deputaților un buget cu 25,53% mai mare decât în 2015. Academia Română, în schimb, nu are nevoie de
bani, astfel că i-a fost alocat un buget cu 29,73% mai mic decât în 2015.
Desigur, prin asta nu vreau să spun că în prezent cetățenii nu ar fi egali.
Doar scrie asta și în Constituție. Vreau doar să spun că egalitatea are și ea
treptele ei.
miercuri, 2 decembrie 2015
Încălzirea globală - o posibilă soluție.
Azi s-a ținut la noi în sat un summit în care dom' primar a zis că se impune să reducem urgent emisiile de gaze cu efect de seră în atmosfera pastoral-bucolică a satului nostru, deși - a ținut primarele să precizeze - vina poluării nu aparține românilor, ci statelor care au industrie.
Propunerea a provocat dezbateri aprinse, deoarece preocupați cu toții să ne înjurăm pe tema încălzirii globulare, am lăsat nesupravegheată candela de sub icoana de pe peretele crâșmei.
În cele din urmă am convenit în unanimitate că singura măsură viabilă să reducă emisiile de gaze în atmosfera de poveste a satului nostru este să micșorăm drastic suprafața de teren pe care o cultivăm cu fasole, linte și alte dicotiledonate cu păstăi, da' cu amendamentul că să nu ne puie cumva să cultivăm altceva-n loc.
Pentru implementarea măsurii sus-menționate, dom' primar a promis că vom accesa fonduri europene, deoarece dacă nu vom mai fi pe tarla la fasole, vom fi nevoiți să ne sacrificăm timpul în crâșmă, la băut. Iar beutura nu e gratis. Ne scrie pe caiet.
joi, 12 noiembrie 2015
În care se arată care-i treaba cu laserul lui Ceaușescu
Tocmai
am avut o discuție cu un domn care crede cu tărie că în 1968 (anul invadării Cehoslovaciei
de către ruși), muscalii ne-ar fi invadat și pe noi, dacă tovarășul Ceaușescu
nu ar fi topit vreo doua tancuri, așa, la graniță, cu laserul său, frate!
M-am
supărat rău pe stigmatul domn, lucru pe care i l-am și spus răspicat:
-Cum
să susții, dom’le, că românii au avut laserul abia în 1968? Păi dumneata nu ești patriot!
Există dovezi istorice incontestabile din care rezultă că încă din anul 1485
Ștefan cel Mare a folosit laserul împotriva urdiei turcești.
Și i-am citat din „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat
țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă
până la Aron vodă”, scris de Grigore după Ureche: „Mai
apoiu, într-același an [1485], Ștefan vodă, dacă au scos
vrăjmașii săi din țară și dacă au răcitu vrémea și caii turcilor au slăbitu, au
lovit pre Malcociu la Catlabuga, noiemvrie 16, de au topit toată oastea
turcească”.
miercuri, 11 noiembrie 2015
Micul Prinț - pseudofabulă
Micul Prinț era foarte singur. Singur, atât de singur, cum numai cei de la Talisman reușiseră să surprindă esența singurătății cu mulți ani în urmă. Nici măcar pseudo-tizul său, Micul Print, nu îi mai călcase pragul electoral în ultima vreme. În singurătatea sa, doar Mica Sirenă mai intervenea câteodată intempestiv. Până când mașina de poliție se îndepărta în noapte. Într-o seară, Micul Prinț își luă inima în dinți și puse pe contul său de Facebook, în care nu avea niciun prieten, următoarea postare: "Ah, cât sunt de singur!" A doua zi dimineață, când Micul Prinț se trezi, stupoare: primise o notificare pe Facebook. Cu mâinile tremurând de emoție, Micul Prinț dădu înfrigurat click pe "Notificări" și citi: "Nicio persoană nu a apreciat postarea ta".
duminică, 8 noiembrie 2015
Istoria României scrisă de partidul la care am fost ales eu dictator
Pentru că aveam ceva timp
liber, m-am luat să scriu o istorie a României care să fie agreată de partidul
la care am fost ales eu în mod democratic dictator: P.S.C.G.R.S.A.C.P.
(Partidul Societății Civile Gurmande din România Scârbite de Actuala Clasă
Politică).
Am zis să o fac din timp,
întrucât după ce voi câștiga detașat anticipatele nu-mi voi mai vedea capul de
treabă: va trebui să vând cât mai profitabil dregătoriile din teritoriu, să
transform D.N.A.-ul în O.N.G. pentru protecția populației de castori din Delta
Dunării, să suprim din fașă orice tentativă de contestare a autorității mele
democratice și, lato sensu, să întreprind multe alte lucruri pe care trebuie să
le facă orice dictator democrat luminat.
Or, ar fi fost o mare greșeală
strategică să ajung la putere fără să am deja elaborată o Unică Istorie
Adevărată și Unanim Acceptată a României, care să scoată în evidență Interesul
Național al P.S.C.G.R.S.A.C.P. din Paleoliticul Inferior și până în prezent.
Orice partid democratic care se respectă pe sine, în general și pe dictatorul
său, în special, are elaborată o asemenea istorie.
Vă mărturisesc că scrierea acestei opere istorice
din perspectiva naționaliștilor gurmanzi nu a fost deloc o întreprindere
ușoară, mai ales în ce privește perioada dacică, când din cauza numărului
foarte redus de cuvinte din domeniul gastronomiei este posibil ca dacii să se
fi confruntat cu grave toxiinfecții alimentare. Apoi, ușor-ușor am ajuns la
toxiinfecțiile falimentare de la sfârșitul secolului al XX-lea (Bancorex,
F.N.I. etc), pentru ca perioada cea mai ușoară să fie cea dintre ministeriatul
Elenei Udrea și preluarea puterii de către Klaus Iohannis, căreia i-am dedicat
un capitol intitulat sugestiv „Istoria contemporană a României între Cârnatul
de Pleșcoi și Salamul de Sibiu”.
vineri, 6 noiembrie 2015
Lacalut Pa(r)siv
În seara asta niște domnișoare
făceau reclamă în Carrefour la pasta de dinți Lacalut. Era plin de afișe peste
tot, despre cum îi Lacalut atât de bun, încât dacă în principal românii s-ar
spăla pe dinți, iar în subsidiar ar face-o cu Lacalut, dentiștii ar rămâne cu
toții fără loc de muncă.
-Ptiu, fir-ar al dracu’, mi s-a revelat în mintea mea bonlavă,
carevasăzică stomato-ologii nu fug din România din cauza corupției în special
și guvernării de căcat în general, cum credeam eu, ci își iau tălpășița că-i
lasă Lacalut cel bun muritori de foame!
Apoi m-am mai uitat puțin la
afișe și imediat mi-a sărit în ochi o încălcare flagrantă a Constituției, care
făcea ca unii oameni să fie mai egali decât alții. Așa că am protestat imediat:
-Domnișoară, nu vă este frică
de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării?
-Da’ de ce? – a întrebat domnișoara Lacalut cu o mare sete de
cunoaștere, amestecată cu o combinație de frică, sictir și politețe cauzată de
factori obiectivi și subiectivi.
-Păi fiindcă-i discriminați pe homosexuali, e plin
pe aici de Lacalut Aktiv, da’
Lacalut Pasiv nu văd
nici măcar unul.
duminică, 1 noiembrie 2015
În care se arată ce mineri educați am avut.
Am
stat ieri de vorbă cu un domn care în iunie 1990 muncea cu râvnă la stat - practic
stătea nu numai în timpul serviciului, ci chiar și după orele de program, motiv
pentru care colegii îl bârfeau că intenționează să ajungă șef - undeva în
spatele Pieței Universității, pe strada Academiei.
Ca orice bugetar care dorește
să fie promovat, domnul își dezvoltase peste măsură în decursul timpului latura
contemplativă. Atât de mult, încât nu-i mai ajungea să contemple continuu în
interiorul instituției, ajungând să contemple chiar și în afara sa. În acest
context, în iunie 1990, domnul a contemplat cât se poate de bine dubele
minerești de pe strada Academiei, fiind astfel în măsură să-mi spună
următoarele: „Dom’le, e o minciună că minerii erau niște ființe sălbatice, niște
brute. Nu existau în Europa la momentu’
ăla mineri mai bine dotați și mai educați decât ai
noștri. Uite, de exemplu, minerii de pe Academiei, pe care i-am contemplat eu
ore întregi pe fereastră, erau îmbrăcați în costume minerești impecabile, la
patru ace, comunicau între ei prin walkie-talkie și băgau golanii în dube cu
mișcări de jiu-jitsu.”
vineri, 2 octombrie 2015
În care se arată cum l-am decartat pe Descartes.
Vorbeam
la telefon cu un prieten despre lansarea în curând la Polirom a celui de-al
treilea volum din „Rene Descartes. Corespondența completă”.
Trebuie
precizat dintru început că pe vremea lui Descartes nu exista Facebook și nu
existau nici televizuini*, motiv pentru care oamenii știutori de carte erau
nevoiți să se certe ca la ușa cortului (deși nu toți erau nomazi) prin
intermediul unor instrumente denumite scrisori. Care, îngrozitor, se scriau de
mână, ghinion, vorba președintelui Iohannis!**
Descartes
ăsta a scris vreo 15.000 de scrisori, în care, ca orice înțelept care se
respectă, s-a gâlcevit cu toată lumea, nefiindu-i suficient zilnicul giudeț
intrinsec al trupului cu sufletul.
Printre
alții, inclusiv cu marele filosof Thomas Fox - cum i-a zis lui Thomas Hobbes un
mare specialist invitat acum câteva luni la România TV – s-a ciondănit în scris
tovarășul Descartes.
Asistând
la conversația telefonică, bunul meu prieten Cocoșul Garlic, cel care și-a
șters contul de Facebook deoarece îi irosea timpul de Twitter și Instagram, m-a
întrebat la sfârșit, debordând de un fel de curiozitate amestecată cu răutate,
cum ar veni:
-Ia zi,
frate, ce zicea ăla despre Descartes? Hai, decartează tot!
*numai
în India existau prin secolul al XVI-lea așa-zisele televizuini ale marilor
moguli, cum ar fi marele mogul Hara-Babur.
**fenomenul avea și părți bune, deoarece doi analfabeți care se dușmăneau,
dar nu locuiau în aceeași așezare antropică, erau nevoiți să se bălăcărească în
scris numai cu ajutorul unui știutor de carte.
vineri, 25 septembrie 2015
25 septembrie 1991 - o mică istorie ieroglifică
25 septembrie 1991.
24 de ani de atunci. După ce prin intermediul primelor trei mineriade,
bolșevicii de rit nou, sau mai bine zis bolșevicii de rât nou, închiseseră gura
golanilor înarmați până-n lipsa dinților, sosise acum vremea ca oamenii muncii
din Valea Jiului să fie folosiți ca instrument și în luptele interne dintre
exponenții eșalonului doi al P.C.R.
Așa debută cea de-a
patra mineriadă. Nimic ieșit din comun, căci este în firea oricărei „democrații
originale” să aibă la baza fundamentului temeliei grave confruntări sociale. Paradoxal,
Guvernul Petre Roman fu debarcat, deși minerii nu-l găsiră pe vreun vapor sau
echivalent. Și nici măcar în clădirea Guvernului, de unde spălase putina. În
care putina nu era nevasta tovarășului Putin.
În seara de 25
septembrie 1991 doi tineri, Andrei Frumușanu și Aurica Crăiniceanu, fură
omorâți în Piața Victoriei. Așa zisele „cercetări penale” și „procese” au durat
vreo 13 ani. După cei vreo 13 ani, Parchetul a descoperit, în
sfârșit, criminalul: Autorul Necunoscut. Dacă nu știați, unul dintre cei mai
mari criminali ai românilor este Autorul Necunoscut. Pe lângă Autorul
Necunoscut, Râmaru e prunc de țâță fără silicon. Că în acei ani nu prea se
făcea siliconul. Lui îi merge bine în culturile de japiță. Iar pe vremea aia
culturile de japiță erau mult mai rare.
Prin 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat
Statu-Palmă-Barbă-N-Cot Român și a dispus redeschiderea anchetei. Dar să nu ne
îngrijorăm: Autorul Necunoscut nu este în primejdie. Și nici măcar
Instigatorul. Sau Autorul De Mână Lungă Al Infracțiunii, ca să folosim o
formulă dragă teoreticienilor dreptului penal din perioada interbelică.
Singurul regret al Autorului De Mână Lungă Al Infracțiunii este că nu a reușit
să organizeze mai multe mineriade decât cruciade. Șase versus opt, cum ar veni.
Dar poate nu-i totul pierdut, or mai exista niscaiva mineri rătăciți prin Valea
Jiului. Și două-trei garnituri de tren. Că vorba aia, între cruciadă și
mineriadă cale lungă nu-i. Ca de la „măi, dragă” la „măi, animalule”. Nu-i așa,
golanilor?
sâmbătă, 12 septembrie 2015
Apocalipsa după Ioan
-Nu știu ce am azi, mă simt foarte rău, citește-mi și mie
ceva din Biblie cât stau întinsă în pat, poate-mi mai revin – mă rugă bunica.
Am luat biblia de pe masă, am deschis-o și am început să
citesc cu voce tare:
„Și-am
auzit glas mare din templu, zicându-le celor șapte îngeri: "Duceți-vă și
vărsați pre Pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!"
Și
s'a dus cel dintâiu și și-a vărsat cupa pre Pământ. Și s'a ivit o bubă rea și
vătămatoare pre oamenii care aveau semnul Fiarei și care se'nchinau chipului
Fiarei.
Și al doilea înger și-a vărsat cupa în mare; și s'a făcut sânge
ca al unui mort,
și toată suflarea vieții care este'n mare a murit.
Și cel de al treilea și-a vărsat cupa în râuri și'n izvoarele
apelor; și ele s'au prefăcut în sânge”.
- … Ups… scuze,
bunico, iar am nimerit Apocalipsa după Ioan – i-am zis, văzând-o cum se face
tot mai palidă la față.
O mie și una de nopți
Și în cea de-a o mie una
noapte, una foarte ploioasă, creatoare de terțe categorii de stări de spleen, regele
îi porunci Șeherezadei:
-Dacă nu-mi spui cea mai
tristă poveste din această lume perisabilă, ba chiar din întregul univers
efemer, supus în permanență transformărilor în nu-se-știe-ce, îți tai gâtu’ direct! Unde îți stă capu’ acum, îți vor sta picioarele... ceea ce, dacă mă gândesc puțin,
n-ar fi foarte rău, deoarece nu aș mai fi nevoit să-mi flexez gâtu’ ca să
mă uit la mirificii tăi craci.
Da’ Șeherezada
avea vorbele la ea tot timpul, frate, îl făcea pe moș din expresii și alocuțiuni
direct la el în bârlog. Așa că scoase mintenaș un articol din actuala revistă
umoristică „Academia Cațavencu” și începu să i-l citească suveranului. Curgeau
lacrimile din ochii suveranului, de ziceai că a mâncat ceapă cu spray
lacrimogen. Câțiva curteni chiar intrară de urgență cu o barcă pneumatică, bulversați
total. Stare pe deplin explicabilă, dat fiind că la buletinul hidrologic din
acea zi cotele apelor râurilor fuseseră anunțate în staționare.
-Daaaaa, n-am mai auzit
nietzscheodată ceva atât de trist, se smiorcăi suveranul.
Așa scăpă Șeherezada de descăpățânare și de data asta. Noroc că
suveranul ei era prea prost ca să fi auzit de Henric al VIII-lea.
vineri, 11 septembrie 2015
Nimic nu se pierde, totul se transformă! Depinde în ce.
Era cam prin anul 2000 când pățania de la tribunal a lui nea Ion
făcu furouri prin micul nostru sat. De vreo trei ani, nea Ion își ducea
existența într-un adevărat roman de capră și șpagă, duelându-se aprig pe
holurile și prin culisele tribunalului cu vecinul său. Fiecăruia i se
restituise câte un hectar de pădure și vecinul lui nea Ion cică încălcase cu 10
cm linia de hotar cunoscută din moși-strămoși.
În cele
din urmă ajunseră într-o dimineață de iarnă la ceea ce avocatul lui nea Ion
preconiza a fi ultimul termen al procesului. Nea Ion se sculă de
dis-de-dimineață, își puse pe el cojocul cel bun, își îndesă pe cap căciula
nouă de astrahan (care nu avea suficient loc pe scăfârlie, vezi, asta înseamnă
să te trezești cu noaptea în cap) și o porni spre tribunal. Urmat, se înțelege,
de un cârd de rude dornice să audieze extraordinara pledoarie a avocatului de
la oraș angajat de nea Ion. Că doar nu-i căraseră degeaba brânză de oaie în
coajă de brad toată vara, nu?
In sala
tribulanului nu era loc să arunci un ac. Cu toate astea părțile potrivnice își
aruncau continuu ace din priviri.
În cele
din urmă intră și complexul de judecată, cum îi zicea nea Ion. Sau, mă rog,
compleul de judecată, cum l-a corectat fii-sa a mai tânără, fată cultă, care
terminase Dreptul la Spiru Haret.
-Stimați
justițiabili - rosti președintele de complet într-un grai ciudat pe care nea
Ion îl numea „limba judecătorească” - vă rog să fiți atenți, deoarece în tribunalul
ăsta se fură ca-n codru.
-Bă, ce
om corect, ai văzut cum ne-a spus-o el franc de la început? Nu ca ăilalți
judecători, care n-ar recunoaște în ruptul capului” – îi șopti nea Ion
nevestei, crezând că domnul președinte se referea la membrii instanței.
Apoi, trecându-l
prin stomac niște fiori de bucurie cauzați de faptul că avea norocul să-l
judece un om așa cinstit, ieși din sală și se duse în curte, la WC-ul
turcesc al tribunalului. Și în timp ce stătea omul nostru pe vine în WC-ul
instanței, ținând în brațe poalele cojocului său de sărbătoare, ușa se izbi de
perete cu un bubuit îngrozitor și o voce groasă tună de deasupra lui nea Ion:
-Ce
faci, bă, aici?
-Păi nu
vezi, mă... cac – abia îngăimă nea Ion, îngrozit, în patria lui zăpada făpturii
ținând loc de cuvânt.
-Păi,
bine, mă, cu căciula-n cap?! – tună din nou vocea groasă de deasupra lui. Apoi
o mână energică îi smulse de pe cap căciula nouă de astrahan, ușa WC-lui se
închise la fel de brusc cum se deschisese, iar nea Ion rămase buimac pe vine,
strângând în poală poalele cojocului său de sărbătoare și mormăind: „Mă, al
dracu’ președinte nu se referea numai la judecători când zicea că aci la tribunal se
fură ca-n codru”.
De-atunci
au trecut vreo 15 ani. Eu mi-am adus aminte de toată tărășenia de curând, când
cutreierând ulițele satului ca să retrăiesc copilăria în amintiri, l-am
reîntâlnit pe nea Ion, acum în vârstă de 84 de ani.
-Hai să
trăiești, nea Ioane, ce-ți mai face, bre, hectarul de codri seculari, pentru
care ai jertfit matale bunătate de căciulă de astrahan?
-Eh,
face pe dracu’ hectaru’ lu’ pește de codri seculari de mămăligă... L-am
vândut acu’ câțiva ani. Și eu, și vecinu. Ce era să facem? Cum să mai supraveghem? Acum
suntem bătrâni și singuri, căci copiii noștri au plecat din țară, ca să șteargă
la cur bătrânii altor nații. A venit primaru’ la toți și ne-a zis: „Hai, bre, v-am aranjat
să vindeți la o firmă mare, 5000 de lei hectaru’, o
groază dă bani”. Și am vândut,
și-așa-l tăiau alții. În prima duminică de după vânzare, din comisionu’ lui, domnu’ primar a dat masă mare la căminul coltoral, cu bere și
mici și l-a adus să cânte pe Văru’ Săndel. Că se apropiau și alegerile. În timp
ce noi ne mâncam copacii sub formă de mici, îi beam sub formă de bere și îi
ascultam sub formă de Văru’ Săndel, pe drum deja începuseră să treacă
încărcate cu lemne camioanele firmei care ne cumpărase pădurile.
Din codrii noștri seculari au mai rămas acum niște amintiri. Și o
grămadă mare de căcat la WC-ul din fundul curții căminului cultural. Cântecele
lu’ Văru’ Săndel le-am uitat de mult timp.
sâmbătă, 1 august 2015
Serviciul sătesc de ambulanță
Pentru că nu mai e mult până la
alegerile locale din 2016, primarele nost’ luă decizia să înființeze
un serviciu sătesc de ambulanță cu care,
în lipsa unei bâte de baseball, să rupă gura târgului.
Trebuie acu’ să precizez că în satul meu în care, dacă nu m-aș fi născut noaptea, s-ar fi
putut spune că am văzut lumina zilei, toți iubim legea ca pe aproapele nostru
pe care-l crestăm cu brișca duminica la căminul coltoral din terțe motive
doctrinare. Așa că, în conformitate cu Legea nr. 95/ 2006 privind reforma în
domeniul sănătății, conducerea serviciului nostru sătesc de ambulanță fu
încredințată unui manager general și
unui comitet director format din managerul
general, directorul medical, directorul economic, directorul tehnic şi
asistentul-şef,
toți la curent cu ultimele modificări pă partea dă alfabet.
Funcția de execuție pe căruța
ambulanței fu încredințată unui căruțaș cu experiență similară de cel puțin 5
ani și, în lipsă de șasă cai frumoși, celor două gloabe ale lui nea Ilie.
Odată greul rezolvat, ne apucarăm de
serviciul mobil de urgență și de serviciul de descarcerare. Pentru serviciul mobil
de urgență luarăm celularu’ popii, că-i știe număru’ tot satu’ din cauză de botezuri, nunți, înmormântări,
și-l agățarăm cu un elastic în vârful nucului din fața Primăriei, singurul
copac din sat unde e semnal 24 de ore din 24.
Pentru serviciul de descarcerare donai
eu, în mărinimia mea, un levier, deși mai aveam nevoie de el ca mediator în
raporturile cu vecinul de la miazănoapte, care mută periodic semnele de hotar.
Acu’ abia așteptăm să intre unu’ la crâșmă în comă alcoolică, ca să vedem dacă serviciul sătesc de ambulanță
îi perfect funcțional sau trebuie să mai implementăm ceva îmbunătățiri.
vineri, 31 iulie 2015
Moment poetic, cum ar veni
-Există cultură și la noi în Vaslui, detractorilor
– le scrise Maricica pe Facebook oamenilor răi care nu mai pridideau să-i
bălăcărească pe vasluieni că câr, că mâr, că așa și pe dincolo. Ca și când
neologismul folosit nu ar fi fost suficient pentru a-i susține afirmația, ea
simți nevoia nevoia să-și întărească opinia și cu un vers care, deși complex,
reda mai degrabă nevoile ei primare: „Dați-mi un trup, voi, munților!”
Și deodată, ca într-o veritabilă
capodoperă de Coelho pentru protozoare cu IQ subunitar, întreg universul
conlucră făcând exces de zel în vederea
soluționării pozitive a solicitării sale. Ușa îi fu făcută țăndări în 34 de
milisecunde și Maricica avu parte, timp de mai multe ore, nu de un singur trup,
ci chiar de șapte trupuri. Deh, univers superior calitativ. Dar mai ales cantitativ.
-Dați-mi un trup, voi, munților –
declamă timidul student ochelarist în timp ce admira Ceahlăul la apus, un uriaș
cu fruntea-n soare, de strajă țării noastre pus.
-Marș în pixda mă-tii dă ochelarist cu
pistrui, unde te crezi, în lumea civilizată? Păi dacă vrei ceva de la noi, ia
completează tu o cerere și poate cândva îți vom răspunde. Dacă n-om fi ocupați –
îi răspunseră munții.
-Dați-mi un trup, voi, munților – se rugă
fata.
-Asta vrea să apară în Playboy, pe
copertă - comentară malițioși munții.
miercuri, 22 iulie 2015
joi, 2 iulie 2015
Criză în Olimp (piesă kitsch cu happy-end)
Zeii și semizeii de prin părțile Olimpului se adunaseră
ca la urss lângă atelierul lui Hefaistos:
-Cinci bitcoini, numai cinci bitcoini și îl puteți urmări
pe viu pe singurul grec care muncește - tăia la intrare bilete olimpienilor
întreprinzătorul Hermes, zeul comerțului și al tâlharilor.
-În 2000 m-ați pus să le topesc, acu’ m-ați pus să le făuresc la loc, ftuu-te-n cur, măh,
Varoufakis, cu matrițele tale dă drahme cu tot, parcă io aș fi Sisif - îl
suduia Hefaistos pe ministrul grec de finanțe în timp ce stiliza din baros un
fir din mustața zeiței Atena pe o viitoare monedă de cinci drahme.
-A zis cineva Sisif? Am auzit Sisif? Unde o mai fi
procletul ăla, sper că nu se sustrage de la executarea pedepsei prin muncă
remunerată în bolovani – tună măritul Zeus.
-A cârtit din nou împotriva Ta, Mărite, și l-am trimis să
ispășească într-un hotel cu all-inclusive pentru români. Cară non-stop la tăvi
cu mâncare pentru turiștii români, da’ ăia nu se satură niciodată – răspunse încântată Hera, cea
căreia, spre deosebire de Eva, niciodată nu-i cădea frunza, mai degrabă din
cauza lui Zeus decât pentru că era rezistentă.
-Dar ce-i gălăgia asta afară?- tună din nou Zeus.
-Sunt turiștii nemți veniți în concediu la jignit în
insulele grecești, explică Nyx, zeița nopții, cea mult iubită de spărgătorii de
bancomate.
-Mda? Hermes, trebuie neapărat să încheiem și noi un
contract cu Banciu și Mircea Badea, ca să-i jignească pe nemți în numele
nostru, că doar ei sunt omphalosul, recte buricul pământului, pă partea de
imprecații – ordonă Zeus.
-Mue celor care nu sunt cu noi – răsună deodată în tot
Olimpul strigătul de luptă al galeriilor marilor echipe de fotbal bucureștene.
Desigur, nu putea fi decât Ares, cel întotdeauna pus pe harță.
-Ce faci, fă, Artemis, aveai chef dă niște săgeți în
creditorii internaționali? – o întrebă rânjind zeul războiului pe zeița
vânătorii.
-Nenea Ares, vreau și eu săgeți, vreau și eu, te roooog! –
se smiorcăi micul Eros.
-Marș în pixda mă-tii de aci, mă, prâsleo, se stropși la
el neînduplecatul Ares.
-Da’ de cee, nenea, cee, mă confunzi
cu Oedip? – protestă micul Eros.
-Alo... alo... stați la locurli voastre, tovarăși! Alo...
alo...! Ne-am adunat aici să găsim o rezolvare crizei elene, hai să stăm și să
cugetăm – propuse înțeleapta Atena.
-Păi da, nici nu mă așteptam să cugetați în timp ce
faceți ceva – mormăi Hefaistos.
-Io zic că cea mai bună soluție ca să ieșim din criză este
să mărim alocațiile. Și pensiile – propuse Zeus, cel care, nefiind recunoscut
pentru agerimea minții sale, s-ar fi prefăcut chiar și în taur ca să fută
Europa.
-Eu zic să-i invităm pe toți creditorii internaționali la
un ospăț și apoi să-i cazăm la mine – fu de părere Hades.
-Dar dacă l-am pune pe Hypnos să adoarmă Troica și apoi
eu i-aș face pe creditori la buzunare? – veni cu o soluție practică
descurcărețul Hermes.
-V-aș scoate eu din căcat, dar nu este foarte facil să
emiți judecăți de valoare fără ficat – se auzi un strigăt tocmai de pe vârful
Elbrus.
-Cred că am găsit eu soluția, zise din nou înțeleapta
Atena. Îl vom trimite la necruțătoarea Angela pe marele poet al românilor,
Marius Lăptucă, ca să-i recite în numele nostru una dintre capodoperele sale.
Zis și făcut: înaripatul Pegas îl transportă cât ai zice
proxenet pe bard direct la Berlin. Ajuns în fața nemiloasei Angela, acesta se
așeză în genunchi în fața ei și, cu o privire arzătoare, declamă unul dintre
nemuritoarele sale versuri de dragoste: „Am să te fut!”
Necruțătoarea Angela se înmuie toată imediat, pen’ că niciodată până acum nu mai auzise de la vreun muritor
așa ceva.
-În ce
bancă vor grecii banii, dragule? – îi susură ea marelui bard Marius Lăptucă cu
o voce melodioasă.
vineri, 19 iunie 2015
La piață
Încărcat cu vreo două sacoșe, am intrat în Piața
Dorobanți prin Beller ca să ies prin Calea Dorobanților. Normal că nu
intenționam să cumpăr nimic, doar nu eram prost. Voiam doar să mă bucur de cele
15 minute de celebritate la care, după cum zicea Pascal Bruckner, orice individ,
în general martir al fadului, are dreptul în a sa viață.
Pen’ că nu există în zonă oameni mai adulați decât
cei văzuți ieșind cu sacoșele pline din Piața Dorobanți.
-Dacă tot am intrat aici, ia să arunc io un ochi de șoim
cu ochelari, mi-am zis trecând prin piață ca un adevărat Napoleon într-un
Waterloo al cireșelor și legumelor atât non-umane, cât și umane.
Așa că m-am apropiat de o tarabă cu cireșe. Patruj’ dă lei
kilu’, în Matache era 7 lei, din aceeași
încrengătură.
-Doamnă, m-am adresat stimatei vânzătoare de o etnie
neprecizată la ultimul recensământ, dar unde-i chirurgul cu care colaborați, că
nu-l văz?!
-Careeee... chilurg?! – exclamă asta nedumerită.
-Cum
care chirurg, ăla care scoate rinichii pofticioșilor la cireșe, un kil de
cireșe – un rinichi, pare un troc rezonabil, nu?
vineri, 12 iunie 2015
Parteneriatul (după Julio Cortazar)
-Domnilor, toate celelalte
insecticide sunt numai prospect și cutii colorate cu imaginea unor muște și
gândaci agonizând teribil, dar, vă jur, ele sunt de fapt tonice pentru insecte,
pulverizezi și gângania intră într-un soi de grozav entuziasm, o ia la deal pe
pereți sau se învârte între cutele hainelor, ideea e că i-ai făcut un bine și
te-a mai costat și o groază de bani. Pe când, la insecticidul meu, nu e nicio
șmecherie, iată, un tub adevărat și simplu, la un preț fără concurență și, nici
nu e cazul să-l împopoțonezi cu tot felul de figurine colorate, chiar acum vă
veți convinge că produsul e nobil, vă garantez eu!
Și Josė scoase un borcan și îl
ridică pentru ca toți să poată vedea captivul țânțar în mărime naturală care dă
rotocoale prin aerul rarefiat. Deschise pulverizatorul nobilului produs, ridică
puțin capacul borcanului și cu un gest magistral îi trase parazitului un jet
zdravăn direct peste meclă. Acesta înfruntă jetul ca un bărbat adevărat,
continuă să mai zboare vreo două secunde, se lipește de sticlă ca și când ar
vrea să se odihnească, dar brusc dă din picioare, își pierde sprijinul și cade
pe fundul borcanului. Publicul avid asistă cu mare încântare la impresionantele
și nenumăratele convulsii ale țânțarului, până la rigiditatea finală.
-Între două și opt secunde până
își face efectu’, între patru și cinci
secunde până să dea dihania ortu’ popii, explică Josė triumfător. O clipă, o clipă, nu săriți pe mine, că e destul
pentru toți, mai întâi doamna de aici, poate are nevoie să se întoarcă rapid la
cratiță. Șaizeci de parai, doamnă, și începând cu noaptea asta te bagi în pat
și poți să faci orice ai chef cu soțul tău, fără ca vreo gânganie să vă tulbure…
de copii nu bag mâna-n foc.
Așa, acum doamna de colo, insectidul ăsta-i atât de bun,
doamnă, încât o să vă cadă țâțele de mirare când o să pulverizați cu el... oh,
dar cred că ați mai luat de la mine, se pare că știți deja!
În cele din urmă, cumpărătorii se împrăștiară care
încotro și Josė mai așteptă câteva clipe. Apoi ridică borcanul și îl scutură:
-Scularea, Toto, nu vezi că s-au
cărat cu toții? Hai, adună-ți o dată picioarele, zici că ești o vacă moartă,
hai, capul sus, frate, că imediat începem o altă tură! Așa te vreau! Dă o raită
până la capac, apoi fă două-trei ture, ca un hulub și ține-te bine, că deja văd
două hoaște care vin glonț. Așa, minunat, Toto, tată, exclamă Josė mulțumit
punând borcanul la locul lui. Dacă o să continui să te porți frumos, îți promit
că la noapte te las două minute pe fundulețul șefei mele. Ceva deosebit, îți
jur, Toto! Știu eu ce știu, frate! Nu degeaba suntem asociați, ce crezi!
sâmbătă, 23 mai 2015
ANAF-ura mă-sii!
O
batrânică vindea astăzi la colț de stradă câteva grămăjoare de ștevie și
urzici. Imediat m-a cuprins un sentiment de revoltă împotriva babei,
gândindu-mă cum, în acest mod subversiv,
este subminată însăși economia națională și cum, dacă ar plăti impozitele către
stat, cel puțin jumate din ștevie ar fi acum în farfuriile parlamentarilor
defavorizați cu părinții plecați la cumpărături în străinătate.
Așa
că m-am pitit în spatele babei și am îmbrăcat imediat vesta mea de cleștar cu
însemnele fosforescente ale ANAF. Apoi am sărit brusc în fața ei și am strigat:
„Aici trupele de comando fiscal ale ANAF! Certificatul de producător de ștevie
și urzici la control! Imediat! Originalul plus copie legalizată. Ooo, dar mi se
pare mie, sau vindeți și o plantă japoneză, hasmațuchi? Declarația vamală de
import, imediat!”
Acum o stropesc pe bătrânică cu apă rece pe
față. Sper să-și revină cât mai repede. Că n-a apucat să-mi dea bon fiscal.
vineri, 22 mai 2015
La librărie
Am
intrat în Humanitas:
-Sunt
un intelectual de remarcă, zic, vreau dăcât nijte palimpseste de sexcepție,
filozofeală d-asta pentru adulți, să dădea pă vremea lu’ împujcatu’ pă sub mână nijte tratate de
filozofeală d-ale lu’ Emmanuelle Cant. Emmanuelle Cant, „Dă Joi ov ă umăn” sau ajea ceva. Aveți?
-Ne
pare rău, domnule, de Emmanuelle Cant avem acu’
dăcât un
palimpsest incunabulșit adaptat la noile vremuri, „Diacritica narațiunii
impure”, dacă doriți.
-Ah, nu, nu, ajtept totuși dă Emmanuelle Cant
„Dă Joi ov ă umăn”. Ji poate până data
viitoare băgați și niște Gheote cu scârț la reducere, că Haine secănd-hend văz
că aveți.
duminică, 15 martie 2015
Despre dejecțiile de televiziune și literatura de pizdiș în vremurile moderne.
Tevatura care se face de vreo două zile
pe tema prestației Mihaelei Rădulescu într-o emisiune din categoria „Românii au
acutrament*” ilustrează cât se poate de bine impactul pe care îl au dejecțiile
de televiziune asupra uriașului segment de telespectatori cărora, de-a lungul
timpului, au reușit să le diminueze IQ-ul sub numărul pe care-l poartă la
pantofi.
Dejecțiile de televiziune din epoca
modernă merg mână în mână cu un gen de literatură care a luat și el amploare în
ultima vreme. Firesc, pentru că și el se axează tot pe nevoia de vulgaritate și
de senzațional a indivizilor cu IQ subunitar. Cu un termen inspirat din
geografie, voi numi acest gen literar „literatura de pizdiș”. Exponenții/
exponentele se știu și singuri sau poate că nu, dat fiind că asta ar presupune
existența unui proces mult prea complex: conștientizarea de sine.
Nimic nou sub soare, însă: nevoia de
vulgaritate și de senzațional a existat întotdeauna, iar pentru simplul motiv
că oamenii sunt prea proști să învețe ceva din istorie, aceasta se repetă cu
obstinație. Necruțător.
Referitor la nevoia continuă de monstruozitate
și senzațional a omului din toate timpurile (doar mijloacele de satisfacere
fiind diferite), mi-au venit acum în minte vorbele Sfântului Bernard din
Clairvaux care în „Apologie pentru Guillaume de Saint-Thierry” se plângea
vehement de interesul pe care-l arătau oamenii Evului Mediu creaturilor diforme
de pe capitelurile bisericilor romanice, ajungând chiar ca, zgâindu-se toată
ziua la monștri, să uite de scopul religios pentru care veniseră la mănăstire:
„Ce caută prin curtea mănăstirii acea
monstruozitate ridicolă, acea formă diformă și acea diformitate a formelor? Ce
caută acolo maimuțele spurcate? Dar leii cei fioroși? Dar centaurii cei
monstruoși? Dar creaturile pe jumătate om? Dar tigrii cei pătați? Se văd acolo
multe corpuri sub un singur cap sau multe capete deasupra unui singur corp.
Aici se arată un animal cu patru picioare cu coadă de șarpe, dincolo un pește
cu cap de patruped. Aici ceva ce seamănă cu un cal trage după el o semicapră,
dincolo un animal cu coarne are o crupă de cal. În sfârșit, peste tot e o
asemenea varietate de forme amestecate, că te simți atras să descifrezi mai
degrabă aceste forme în marmură, decât cărțile sfinte, și să-ți ocupi toată
ziua admirând vreo imagine ca asta, și nu cugetând la legea lui Dumnezeu”.
duminică, 1 februarie 2015
Despre unitățile de măsură
Citesc acum că unitatea de
măsură cea mai veche, folosită de egiptenii antici, este cotul (recunosc că mie
îmi place mai mult submultiplul acestei antice unități de măsură: pișcotul).
Apoi oamenii au continuat cu
alte unități de măsură ce-și aveau originea tot în dimensiunile diverselor
părți ale corpului: palma, degetul, piciorul.
În ce privește „piciorul”,
această unitate de măsură se păstrează chiar și astăzi, nu numai la
anglo-saxoni, ci inclusiv în limba română, unde în expresia „băga-mi-aș picioarele”
are sensul de măsurare a adâncimii.
Totuși, partea corpului care-i
interesa cel mai mult pe oameni, atât în negura vremurilor cât și în prezent,
nu a putut fi folosită ca etalon pentru măsurarea lungimii, deoarece nu
prezenta stabilitate, modificându-și dimensiunile de multe ori pe zi, în
funcție de context.
O altă unitate de măsură interesantă este ocaua. Am
ținut să o menționez pentru că întotdeauna mi-am imaginat cum negustorii din
vremea lui Cuza își prezentau astfel promoțiile: „Hai aci’
să vă facă mandea safteaua, mușteriilor, la 3 ocale cumpărate, o oca moca”.
sâmbătă, 10 ianuarie 2015
În care se arată de ce e bine să devii expert în pat
Cu totul întâmplător am dat peste un articol din „Click”:
„5 sfaturi utile pentru a deveni expert în pat” (ca o paranteză, ați observat
sintagma „cu totul întâmplător”, al cărei rol în frază este acela de a masca,
în dulcele stil disimulator, că de fapt stau geană pe „Click” cât e ziua de
lungă, da-da, ce vreți să obiectați, doar am Libertatea ca în privată să dau
Click pe Calcan, nu?).
„Hai să moară ce-am pă casă”, am strigat (dar pe Facebook am pus ceva
cult, să creadă lumea că-s ‘telectual),
articolul ăsta din „Click” a picat la țanc pentru a-mi
rezolva problema ce mă frământa. Așa că am luat imediat un echer, un compas, un
creion și o coală format A3 și le-am aruncat direct în pat. Apoi am dibuit
laptopisețul care are instalat AutoCad pre dânsul și l-am zvârlit și pre el
direct în vârful patului. Acum m-am așezat și eu în pat și mă pregătesc cu
înfrigurare să dau click pe articolul: „5 sfaturi utile pentru a deveni expert
în pat”. Dacă în urma lecturării voi deveni și eu expert până mă voi ridica din
pat, poate voi înțelege dreacu’ ce au vrut să zică experții ăia în planurile alea topografice pe care mi le-au
trimis azi pe e-mail.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)