Tevatura care se face de vreo două zile
pe tema prestației Mihaelei Rădulescu într-o emisiune din categoria „Românii au
acutrament*” ilustrează cât se poate de bine impactul pe care îl au dejecțiile
de televiziune asupra uriașului segment de telespectatori cărora, de-a lungul
timpului, au reușit să le diminueze IQ-ul sub numărul pe care-l poartă la
pantofi.
Dejecțiile de televiziune din epoca
modernă merg mână în mână cu un gen de literatură care a luat și el amploare în
ultima vreme. Firesc, pentru că și el se axează tot pe nevoia de vulgaritate și
de senzațional a indivizilor cu IQ subunitar. Cu un termen inspirat din
geografie, voi numi acest gen literar „literatura de pizdiș”. Exponenții/
exponentele se știu și singuri sau poate că nu, dat fiind că asta ar presupune
existența unui proces mult prea complex: conștientizarea de sine.
Nimic nou sub soare, însă: nevoia de
vulgaritate și de senzațional a existat întotdeauna, iar pentru simplul motiv
că oamenii sunt prea proști să învețe ceva din istorie, aceasta se repetă cu
obstinație. Necruțător.
Referitor la nevoia continuă de monstruozitate
și senzațional a omului din toate timpurile (doar mijloacele de satisfacere
fiind diferite), mi-au venit acum în minte vorbele Sfântului Bernard din
Clairvaux care în „Apologie pentru Guillaume de Saint-Thierry” se plângea
vehement de interesul pe care-l arătau oamenii Evului Mediu creaturilor diforme
de pe capitelurile bisericilor romanice, ajungând chiar ca, zgâindu-se toată
ziua la monștri, să uite de scopul religios pentru care veniseră la mănăstire:
„Ce caută prin curtea mănăstirii acea
monstruozitate ridicolă, acea formă diformă și acea diformitate a formelor? Ce
caută acolo maimuțele spurcate? Dar leii cei fioroși? Dar centaurii cei
monstruoși? Dar creaturile pe jumătate om? Dar tigrii cei pătați? Se văd acolo
multe corpuri sub un singur cap sau multe capete deasupra unui singur corp.
Aici se arată un animal cu patru picioare cu coadă de șarpe, dincolo un pește
cu cap de patruped. Aici ceva ce seamănă cu un cal trage după el o semicapră,
dincolo un animal cu coarne are o crupă de cal. În sfârșit, peste tot e o
asemenea varietate de forme amestecate, că te simți atras să descifrezi mai
degrabă aceste forme în marmură, decât cărțile sfinte, și să-ți ocupi toată
ziua admirând vreo imagine ca asta, și nu cugetând la legea lui Dumnezeu”.