25 septembrie 1991 - o mică istorie ieroglifică

25 septembrie 1991. 24 de ani de atunci. După ce prin intermediul primelor trei mineriade, bolșevicii de rit nou, sau mai bine zis bolșevicii de rât nou, închiseseră gura golanilor înarmați până-n lipsa dinților, sosise acum vremea ca oamenii muncii din Valea Jiului să fie folosiți ca instrument și în luptele interne dintre exponenții eșalonului doi al P.C.R.

Așa debută cea de-a patra mineriadă. Nimic ieșit din comun, căci este în firea oricărei „democrații originale” să aibă la baza fundamentului temeliei grave confruntări sociale. Paradoxal, Guvernul Petre Roman fu debarcat, deși minerii nu-l găsiră pe vreun vapor sau echivalent. Și nici măcar în clădirea Guvernului, de unde spălase putina. În care putina nu era nevasta tovarășului Putin.

În seara de 25 septembrie 1991 doi tineri, Andrei Frumușanu și Aurica Crăiniceanu, fură omorâți în Piața Victoriei. Așa zisele „cercetări penale” și „procese” au durat vreo 13 ani. După cei vreo 13 ani, Parchetul a descoperit, în sfârșit, criminalul: Autorul Necunoscut. Dacă nu știați, unul dintre cei mai mari criminali ai românilor este Autorul Necunoscut. Pe lângă Autorul Necunoscut, Râmaru e prunc de țâță fără silicon. Că în acei ani nu prea se făcea siliconul. Lui îi merge bine în culturile de japiță. Iar pe vremea aia culturile de japiță erau mult mai rare.

Prin 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statu-Palmă-Barbă-N-Cot Român și a dispus redeschiderea anchetei. Dar să nu ne îngrijorăm: Autorul Necunoscut nu este în primejdie. Și nici măcar Instigatorul. Sau Autorul De Mână Lungă Al Infracțiunii, ca să folosim o formulă dragă teoreticienilor dreptului penal din perioada interbelică. Singurul regret al Autorului De Mână Lungă Al Infracțiunii este că nu a reușit să organizeze mai multe mineriade decât cruciade. Șase versus opt, cum ar veni. Dar poate nu-i totul pierdut, or mai exista niscaiva mineri rătăciți prin Valea Jiului. Și două-trei garnituri de tren. Că vorba aia, între cruciadă și mineriadă cale lungă nu-i. Ca de la „măi, dragă” la „măi, animalule”. Nu-i așa, golanilor?

Apocalipsa după Ioan

-Nu știu ce am azi, mă simt foarte rău, citește-mi și mie ceva din Biblie cât stau întinsă în pat, poate-mi mai revin – mă rugă bunica.

Am luat biblia de pe masă, am deschis-o și am început să citesc cu voce tare:

„Și-am auzit glas mare din templu, zicându-le celor șapte îngeri: "Duceți-vă și vărsați pre Pământ cele șapte cupe ale mâniei lui Dumnezeu!" 

Și s'a dus cel dintâiu și și-a vărsat cupa pre Pământ. Și s'a ivit o bubă rea și vătămatoare pre oamenii care aveau semnul Fiarei și care se'nchinau chipului Fiarei. 

Și al doilea înger și-a vărsat cupa în mare; și s'a făcut sânge ca al unui mort, și toată suflarea vieții care este'n mare a murit.

Și cel de al treilea și-a vărsat cupa în râuri și'n izvoarele apelor; și ele s'au prefăcut în sânge”.

- … Ups… scuze, bunico, iar am nimerit Apocalipsa după Ioan – i-am zis, văzând-o cum se face tot mai palidă la față.

O mie și una de nopți

Și în cea de-a o mie una noapte, una foarte ploioasă, creatoare de terțe categorii de stări de spleen, regele îi porunci Șeherezadei:

-Dacă nu-mi spui cea mai tristă poveste din această lume perisabilă, ba chiar din întregul univers efemer, supus în permanență transformărilor în nu-se-știe-ce, îți tai gâtu’ direct! Unde îți stă capu’ acum, îți vor sta picioarele... ceea ce, dacă mă gândesc puțin, n-ar fi foarte rău, deoarece nu aș mai fi nevoit să-mi flexez gâtu’ ca să mă uit la mirificii tăi craci.

Da’ Șeherezada avea vorbele la ea tot timpul, frate, îl făcea pe moș din expresii și alocuțiuni direct la el în bârlog. Așa că scoase mintenaș un articol din actuala revistă umoristică „Academia Cațavencu” și începu să i-l citească suveranului. Curgeau lacrimile din ochii suveranului, de ziceai că a mâncat ceapă cu spray lacrimogen. Câțiva curteni chiar intrară de urgență cu o barcă pneumatică, bulversați total. Stare pe deplin explicabilă, dat fiind că la buletinul hidrologic din acea zi cotele apelor râurilor fuseseră anunțate în staționare.

-Daaaaa, n-am mai auzit nietzscheodată ceva atât de trist, se smiorcăi suveranul.

Așa scăpă Șeherezada de descăpățânare și de data asta. Noroc că suveranul ei era prea prost ca să fi auzit de Henric al VIII-lea.

Nimic nu se pierde, totul se transformă! Depinde în ce.

Era cam prin anul 2000 când pățania de la tribunal a lui nea Ion făcu furouri prin micul nostru sat. De vreo trei ani, nea Ion își ducea existența într-un adevărat roman de capră și șpagă, duelându-se aprig pe holurile și prin culisele tribunalului cu vecinul său. Fiecăruia i se restituise câte un hectar de pădure și vecinul lui nea Ion cică încălcase cu 10 cm linia de hotar cunoscută din moși-strămoși.

În cele din urmă ajunseră într-o dimineață de iarnă la ceea ce avocatul lui nea Ion preconiza a fi ultimul termen al procesului. Nea Ion se sculă de dis-de-dimineață, își puse pe el cojocul cel bun, își îndesă pe cap căciula nouă de astrahan (care nu avea suficient loc pe scăfârlie, vezi, asta înseamnă să te trezești cu noaptea în cap) și o porni spre tribunal. Urmat, se înțelege, de un cârd de rude dornice să audieze extraordinara pledoarie a avocatului de la oraș angajat de nea Ion. Că doar nu-i căraseră degeaba brânză de oaie în coajă de brad toată vara, nu?

In sala tribulanului nu era loc să arunci un ac. Cu toate astea părțile potrivnice își aruncau continuu ace din priviri.

În cele din urmă intră și complexul de judecată, cum îi zicea nea Ion. Sau, mă rog, compleul de judecată, cum l-a corectat fii-sa a mai tânără, fată cultă, care terminase Dreptul la Spiru Haret.

-Stimați justițiabili - rosti președintele de complet într-un grai ciudat pe care nea Ion îl numea „limba judecătorească” - vă rog să fiți atenți, deoarece în tribunalul ăsta se fură ca-n codru.

-Bă, ce om corect, ai văzut cum ne-a spus-o el franc de la început? Nu ca ăilalți judecători, care n-ar recunoaște în ruptul capului” – îi șopti nea Ion nevestei, crezând că domnul președinte se referea la membrii instanței.

Apoi, trecându-l prin stomac niște fiori de bucurie cauzați de faptul că avea norocul să-l judece un om așa cinstit, ieși din sală și se duse în curte, la WC-ul turcesc al tribunalului. Și în timp ce stătea omul nostru pe vine în WC-ul instanței, ținând în brațe poalele cojocului său de sărbătoare, ușa se izbi de perete cu un bubuit îngrozitor și o voce groasă tună de deasupra lui nea Ion:

-Ce faci, bă, aici?

-Păi nu vezi, mă... cac – abia îngăimă nea Ion, îngrozit, în patria lui zăpada făpturii ținând loc de cuvânt.

-Păi, bine, mă, cu căciula-n cap?! – tună din nou vocea groasă de deasupra lui. Apoi o mână energică îi smulse de pe cap căciula nouă de astrahan, ușa WC-lui se închise la fel de brusc cum se deschisese, iar nea Ion rămase buimac pe vine, strângând în poală poalele cojocului său de sărbătoare și mormăind: „Mă, al dracu’ președinte nu se referea numai la judecători când zicea că aci la tribunal se fură ca-n codru”.

De-atunci au trecut vreo 15 ani. Eu mi-am adus aminte de toată tărășenia de curând, când cutreierând ulițele satului ca să retrăiesc copilăria în amintiri, l-am reîntâlnit pe nea Ion, acum în vârstă de 84 de ani.

-Hai să trăiești, nea Ioane, ce-ți mai face, bre, hectarul de codri seculari, pentru care ai jertfit matale bunătate de căciulă de astrahan?

-Eh, face pe dracu’ hectaru’ lu’ pește de codri seculari de mămăligă... L-am vândut acu’ câțiva ani. Și eu, și vecinu. Ce era să facem? Cum să mai supraveghem? Acum suntem bătrâni și singuri, căci copiii noștri au plecat din țară, ca să șteargă la cur bătrânii altor nații. A venit primaru’ la toți și ne-a zis: „Hai, bre, v-am aranjat să vindeți la o firmă mare, 5000 de lei hectaru’, o groază dă bani”. Și am vândut, și-așa-l tăiau alții. În prima duminică de după vânzare, din comisionu’ lui, domnu’ primar a dat masă mare la căminul coltoral, cu bere și mici și l-a adus să cânte pe Văru’ Săndel. Că se apropiau și alegerile. În timp ce noi ne mâncam copacii sub formă de mici, îi beam sub formă de bere și îi ascultam sub formă de Văru’ Săndel, pe drum deja începuseră să treacă încărcate cu lemne camioanele firmei care ne cumpărase pădurile.

Din codrii noștri seculari au mai rămas acum niște amintiri. Și o grămadă mare de căcat la WC-ul din fundul curții căminului cultural. Cântecele lu’ Văru’ Săndel le-am uitat de mult timp.