Google+

luni, 28 decembrie 2015

În care se arată cum stau lucrurile cu usturoiul din Paradis.

Citesc acum pe "Limba Română", un grup de pe Facebook cu 3287 de membri la care am aderat din dorința de a mai învăța câte ceva: "Oricât de neaoș ar părea, mujdei vine din franceză, de la mousse d'ail (spumă de usturoi)".
Bineînțeles, în dulcele stil gregar, lumea s-a repezit imediat cu like-ul, gândindu-se cum se va umfla în pene la următoarea masă cu noile cunoștințe lingvistice.
Oameni buni, există o prezumție (relativă, ce-i drept) că Demiurgul v-a înzestrat cu rațiune. Cum să vină, bre, "mujdei" din "mousse d'ail"?
Câteva argumente la mintea cocoșului demonstrează că nu poate fi așa:
În primul rând, împrumuturile lingvistice din franceză au avut loc începând din secolul al XIX-lea. Și nicidecum la nivelul țărănimii, în mare parte analfabetă. Or, "mujdei" este atestat în limbă (mai ales în limbajul oamenilor de rând) cu mult timp înainte. Inclusiv în domeniul hidronimelor și toponimelor, a căror origine se pierde în negura vremurilor. Dacă veți avea curiozitatea să-l citiți pe Dariu Pop ("Mărturii strămoșești", "Note paleografice pe margini de cărți bisericești sătmărene" - 1938), veți afla că încă din 1669 este atestat documentar pârâul Mujdeiu, ce izvorăște din dealurile de la nord de Baia Mare și se unește cu Valea Roșie, pentru a se vărsa împreună în râul Săsar. Ulterior, oamenii au numit pârâul "Usturoiu" (în loc de "Mujdeiu"), denumire pe care o poartă și în prezent. Numele Văii Usturoiu, cum este numită acum valea prin care curge pârâul Mujdeiu, se datorează leurdei, din aceeași familie cu usturoiul (Alliaceae), care emană un puternic miros de usturoi.
Fabulația conform căreia "mujdei" ar veni de la "mousse d'ail" a fost răspândită de Victor Eftimiu (autorul lui "Înșir'te mărgărite"), care și-a închipuit, probabil, că un scriitor devine, în virtutea inepției, și lingvist. Nu este singura aberație pe care a debitat-o Victor Eftimiu: tot el scrie că "mișto" derivă de la sintagma nemțească "mit stock" ("cu baston"), care înseamnă "om de condiție bună". "Un tip cu baston e un tip mișto", cum ar veni. Or, cuvântul "mișto" a fost împrumutat, evident, de la țigani, în timpul conviețuirii de sute de ani cu aceștia. Limbile din Pakistan (zona din care au migrat țiganii) conțin și ele cuvântul "mișto", cu același sens ca în română.
Mai trist este că Victor Eftimiu a dat peste încă unul care, având și el impresia că specializarea sa într-un domeniu îi conferă autoritatea de a emite judecăți de valoare despre orice, scrie despre Eftimiu că "deținea secretul multor etimologii neașteptate" (ca și când domeniul lingvisticii ar ține de vreun know-how magic), întrebându-se apoi retoric: "Cine și-ar fi închipuit că atât de neaoșul mujdei vine tot din franceză: mousse d'ail (adică spumă de usturoi)?" Dacă vă întrebați cine este acest cântăreț în strună dezacordată, vă voi spune că este vorba de Radu Beligan.
Nu în ultimul rând, doamnelor și domnilor, "mousse d'ail" nici măcar în franceză nu există ca atare. Doar ceva asemănător prin provensala din zona Languedoc.
În concluzie, cu părere de rău că nu vă pot confirma că atunci când mâncați usturoi vă miroase gura franțuzește, îmi iau ranița în spinare și mă întorc în timp la străvechile "mustum" și "allium" (care în română a dat "ai" folosit și azi în limbă în loc de "usturoi" în unele regiuni din Transilvania și Moldova; totodată, a rămas în numeroase cuvinte compuse vechi, cu precădere nume de plante: aiul-șarpelui, ai-sălbatic etc.).
La revederski, acum, cum ar zice o corcitură de rus cu italiancă. Și în prag de Anul Nou vă urez, ca Budai Deleanu, "tot fripți cârnăciori lungi, aioși". Și poate n-aș fi scris cele de mai sus dacă anul ăsta nu mi-ar fi plăcut cel mai mult, dintre toate cărțile citite, "Baladele usturoiului din Paradis" (Mo Yan). În care "Paradis" e cu P mare, că-i o unitate administrativ-teritorială din China (am făcut această precizare pentru a evita corecturile celor care le știu pe toate, chiar dacă nu l-au citit pe Mo Yan).

joi, 24 decembrie 2015

Tradiții de Crăciun la români

Cică dacă vrei să-ți rodească la anu' ogoarele cultivate cu fasole, grâu, pace, smerenie și alte dicotiledonate, în ajun de Crăciun trebuie să ungi pâinea cu muruială de grâu, ca să nu crape de ciudă la foc mic, s-o arunci în cuptor și apoi să-i servești cu ea pe ăi mai tari în clanță.
Așa că încă de la prima oră am dat fuga în Carrefour, ca să prind două franzele integrale de calitate, numai bune de uns cu moroială de-aia.
Apoi am demarat imediat spre Cora; printre noi, cei care păstrăm adevăratele tradiții de Crăciun, se știe că moroiala din Carrefour e mult mai proastă decât aia din Cora. Da' franzelele integrale de uns sunt mult mai bune.
Am intrat în Cora, am trecut repede printre rafturile cu seu și păr din coadă de iapă gestantă pentru buhai, cu plezne pentru Plugușor, cu ciorapi plini cu nisip pentru Capră și Urs, am înșfăcat repede o sticlă de pe raftul cu moroială și am șters-o acas'. Am uns repede franzelele integrale cu moroiala și le-am azvârlit în cuptor. Acu' tre' să găsesc un fraier să le guste, ca să-și facă tradiția din bătrâni efectu'. În concluzie, sper ca la anu' să intre pe rod cei trei sequoia pitici pe care-i cultiv în balcon. Că doar nu m-am chinuit degeaba.

duminică, 20 decembrie 2015

Coșmarul

Azi-noapte am avut un coșmar. Se făcea că era seară, târziu, cînd K. sosi. Satul zăcea înzăpezit. Muntele cu castelul nu se zărea, era învăluit în ceaţă şi beznă; nici cea mai mică licărire de lumină nu arăta unde se afla marele castel. K. se opri pe podul de lemn care ducea de pe şosea spre sat şi rămase o bucată de vreme cu ochii ridicaţi spre spaţiul în aparenţă gol.
Apoi se duse să-şi caute un sălaş pentru noapte. La birt mai era lume. Zăpăcit din cale-afară de sosirea distinsului oaspete K., birtașul îi puse imediat la dispoziție camera de lux a birtului. Pe peretele din fața lui K. atârnau neglijent un Rembrandt și un Hieronymus Bosch. K. le cercetă puţin cu ochi plictisiți, apoi adormi. Dar peste puţin timp fu trezit. În faţa lui stătea un tânăr îmbrăcat orăşeneşte, cu figură de actor, cu ochii înguşti şi sprîncenele groase, iar lângă el, birtaşul. Tânărul îşi ceru foarte politicos scuze că-l trezise pe K., se recomandă ca fiul administratorului castelului şi apoi zise:
-Dumneavoastră sunteți noul arpentor?
-Da.
-Ah, ce binecuvântare, domnul conte vă așteaptă cu nerăbdare. Trăsura trimisă de dânsul pentru a vă aduce la castel așteaptă la poartă.
-Să mergem imediat, zise K. Avem o groază de treabă.

-Ah, fir-ar al dracu’, am urlat revoltat în somn. Păi unde te crezi, băi, K.?! S-a întors lumea cu susu-n jos!
Când m-am trezit, era deja prea târziu: după o noapte de vise zbuciumate, o gânganie înspăimântătoare se pomenise metamorfozată în autorul acestor rânduri. 

duminică, 6 decembrie 2015

Despre egalitate, bugete și alți demoni în vremea holerei colerice.

Acum circa 2500 de ani, o familie romană nu avea voie să dețină mai mult de două vase de argint: o solniță (știm cu toții cât de importantă era sarea, în ea stă chiar originea cuvântului „salariu”) și un vas pentru libații. În volumul I din „Istoria romană”, Theodor Mommsen descrie pe larg cum a fost primită la Roma, în perioada războaielor punice, o solie cartagineză venită în vederea unor tratative de pace: Senatul Roman nu deținea decât un singur serviciu de vase din argint, pe care senatorii ce-i primeau pe solii cartaginezi în casele lor pentru discuții îl transmiteau de la unul la altul. Plutocrația cartagineză a râs mult pe seama acestei întâmplări, fiindu-i peste putință să înțeleagă modul de a fi al romanilor de atunci. A râs cam până în anul 146 î. Hr., când a fost rasă de romani de pe fața pământului.
Tot acum vreo 2500 de ani, tribunii romani ai poporului aveau obligația să-și țină poarta casei deschisă inclusiv noaptea și să nu părăsească incinta orașului. Deoarece un cetățean roman putea avea oricând nevoie de protecția sa. De asemenea, acum vreo 2700 de ani, în vremea regalității romane, una dintre principalele obligații ale regelui era aceea de a participa personal la stingerea incendiilor.
Între timp, omenirea a evoluat mult și în numele grijii față de cetățean au început să fie alocate bugete. Pentru anul 2016, de exemplu, Administrația Prezidențială a României are un buget mai mare cu 39,22% comparativ cu anul 2015, Senatul un buget cu 17,66% mai mare decât în 2015 și Camera Deputaților un buget cu 25,53% mai mare decât în 2015. Academia Română, în schimb, nu are nevoie de bani, astfel că i-a fost alocat un buget cu 29,73% mai mic decât în 2015. Desigur, prin asta nu vreau să spun că în prezent cetățenii nu ar fi egali. Doar scrie asta și în Constituție. Vreau doar să spun că egalitatea are și ea treptele ei.

miercuri, 2 decembrie 2015

Încălzirea globală - o posibilă soluție.

Azi s-a ținut la noi în sat un summit în care dom' primar a zis că se impune să reducem urgent emisiile de gaze cu efect de seră în atmosfera pastoral-bucolică a satului nostru, deși - a ținut primarele să precizeze - vina poluării nu aparține românilor, ci statelor care au industrie.
Propunerea a provocat dezbateri aprinse, deoarece preocupați cu toții să ne înjurăm pe tema încălzirii globulare, am lăsat nesupravegheată candela de sub icoana de pe peretele crâșmei.
În cele din urmă am convenit în unanimitate că singura măsură viabilă să reducă emisiile de gaze în atmosfera de poveste a satului nostru este să micșorăm drastic suprafața de teren pe care o cultivăm cu fasole, linte și alte dicotiledonate cu păstăi, da' cu amendamentul că să nu ne puie cumva să cultivăm altceva-n loc.
Pentru implementarea măsurii sus-menționate, dom' primar a promis că vom accesa fonduri europene, deoarece dacă nu vom mai fi pe tarla la fasole, vom fi nevoiți să ne sacrificăm timpul în crâșmă, la băut. Iar beutura nu e gratis. Ne scrie pe caiet.