Iepur si muove!

Azi-noapte am visat că eram împărat-șef al Comisiei Europene (ca o paranteză, la început fuseserăm mai mulți coîmpărați, dar prin niște manevre de o abilitate ieșită din comună îi eliminasem pe ceilalți coîmpărați, pentru a deveni eu unic împărat-șef). Și în această calitate de împărat-șef scriam un ucaz în domeniul medical către sus-pușii mei din România, pe care-l intitulasem sugestiv "Detoxifierea prin D.N.A. a colonului iritat de metropolă". Când, deodată, intră în încăpere lacheul meu valah, cu o tocăniță aburindă de iepure:

-Ai răbdare să termin această directivă ce va fi indubitabil transpusă în dreptul intern valah, am zis, și am împins tocănița de iepure spre marginea mesei, adăugând: Iepur si muove!... Ori cine a zis asta înainte?

-Nimeni, mărite, absolut nimeni, zise lacheul meu valah, mieros, cum ar veni.

-Nimeni? Foarte bine, foarte bine, atunci să vină biograful s-o consemneze! Ah, câtă inspirație, încă un citat celebru pe care l-am oferit pentru posterioritate!

Prietenilor mei fumători

Lasă mintenaș țigara,
Că de nu, p-aci ți-i gara!

Cică s-o votat în pripă
Lege să nu tragi din pipă,
Că altminteri nu e pudic,
De te-a prins în spațiul public.

De te prinde cu trabuci,
Îți dă una peste buci,
Că te-apuci să plângi cu muci.
Nu cu mucuri de țigară,
Ci de coloșa, din nară.

Duhănești cu narghileaua?
Ți-o picat în cap ghiuleaua!
N-ar ghiuleaua să mai fie
Așa cum îți place ție!
Mai bine mesteci tutunu’,
Că l-asta nu dă cu tunu’.

Fi’ncă nu s-o adoptat
(Asta numa’ deocamdat’)
Impozit și pe scuipat.

În care se arată ce motiv am avea să trecem, totuși, prin Brezoi.

Dacă-i întrebi unde-i localitatea Brezoi, cei mai mulți dintre români vor bate câmpii cu grație, fiind, după cum este îndeobște cunoscut, o boală națională să ne dăm cu presupusul atunci când n-avem habar. Și de ce ar trebui să știm, vor protesta ei, la urma urmei e posibil să ni se fi întins o capcană și Brezoi chiar să nu existe: nu cunoaștem pe nimeni din Brezoi și nici pe cineva care să-l cunoască pe vreunul din Brezoi.

Totuși această localitate, în care casele țărănești se întrepătrund dizgrațios de neomogen cu hâdele blocuri comuniste, adăpostește un monument unic: chiar lângă primărie se află un monument al eroilor din Brezoi căzuți în timpul primului război mondial, ridicat în 1922, care simbolizează România Mare, cu toate provinciile istorice scrise pe piatră. Prin nu se știe ce minune, în perioada regimului comunist monumentul a scăpat intact, cu Basarabia și Bucovina menționate mare pe el.

Zilele trecute, aflându-mă pe Valea Oltului în drum spre Sibiu, m-am abătut încă o dată prin Brezoi să mai văd monumentul: la 27 de ani de la înlocuirea, în decembrie 1989, a eșalonului I al P.C.R. cu eșalonul II al P.C.R., literele provinciilor istorice au început să se șteargă, timpul spunându-și cuvântul. Dar nici asta nu interesa pe nimeni, or fi murit în Războiul de Reîntregire 153 de soldați din Brezoi, dar asta s-a întâmplat demult, foarte demult, în câteva luni se fac 100 de ani, cine mai ține minte, iar noi trebuie să punem ceva pe masă copiilor astăzi, acum, literele din piatră nu țin de foame, nu vedeți, până și comuniștii le-au ignorat, și atunci ce pretenție aveți de la noi? Haide pa, acum, n-o să ratăm „Mireasă pentru fiul meu” din cauza unei materii inutile la care profesorul ajunge până acolo încât te întreabă de niște chestii petrecute în vremuri pe care tu nici măcar nu le-ai prins.

În care se arată cum am ratat din nou să aflu sensul vieții.

Să vedeți ce vis am avut azi-noapte: rătăceam prin pustie, căutându-l pe un celebru sihastru ce deborda de înțelepciune atât intrinsecă, cât și extrinsecă (dat fiind că ea se vădea chiar și în rarele gesturi ale pustnicului, care inclusiv pe sâcâietoarea muscă o gonea executând maiestuos din mână o măsură perfectă de 3/4). 

Dar mai bine să vă spun de ce-l căutam eu în vis pe schimnic: se zvonise că tuturor celor care reușeau să-l găsească în deșert, eremitul le răspundea la o întrebare fundamentală care îi rodea pe ei foarte mult în acel moment, cum ar veni.

După ce am rătăcit trei zile și trei nopți prin deșert cu o mașină 4 x 4 alimentată de panouri solare (doar nu credeați că abundă stațiile de carburanți în pustie), am reușit, în sfârșit, să identific în vârful unei stânci chilia sihastrului. Am luat liftul de la baza stâncii și imediat am ajuns în vârf, unde l-am găsit pe eremit meditând.

-Săru’ mâna, domnule sihastru, ce faceți, meditați? – am întrebat atotștiutor.

-Da! – zise pustnicul privindu-mă cu bunăvoință (deoarece, fiind foarte înțelept, ochise imediat desertul pe care i-l aduceam, știind eu foarte bine că nu poți veni la un schimnic în deșert fără un mic desert). Am stat până adineauri pe Facebook de am distribuit în lista de prieteni niște fotografii cu echipa de înot sincron a sihaștrilor și cu alte sporturi de echipă ale sihaștrilor, iar acum meditam – adăugă eremitul.

-Dar de ce meditați, am întrebat eu, vreți să vă faceți șase chilii din meditații, ca președintele Joianis?

-Nu, în niciun caz, dezminți eremitul. Vreau de fapt șapte, în caz că îmi ia instanța una. Dar mai bine spune-mi ce vânt te-aduce pe-aici, deoarece pentru un pustnic time is money. Știi că ai dreptul la o unică întrebare, hai, vars-o repede!

Dar eu chiar atunci mi-am aruncat accidental ochii la baza stâncii, unde am zărit mașina 4 x 4 cu panouri solare cu care urma să plec de la sihastru, și involuntar mi-a venit pe buze întrebarea pe care o pun zilnic în București de circa 5 ori, deoarece sunt nevoit să parchez în zona unor ambasade: nu vă supărați, domnule sihastru, de aici, din pustie se ridică mașini?

Căcat, iar am ratat să aflu sensul vieții!