Era prin anii ’50, într-o iarnă cu un ger inclusiv lângă stâlpul hornului, de crăpau pietrele jucându-se cu dânsul, când pe la gospodăriile sătenilor începu să umble dom’ primarele:
-Am belit belengheru’, oameni buni, a venit ordin de la Raion că, dacă nu strângem cotă de 500 de ouă pe zi să dăm la Contract, nu ne mai dă gaz lampant.
Căci satul nostru nu era electrificat pe vremea aia, își luminau oamenii casele cu felinare cu gaz.
-Aoleo, păcatele noastre, de un’ să scoatem noi 500 de ouă pe zi, că nici n-avem atâtea găini în sat. Și alea pe care le avem nici nu se ouă pe geru’ ăsta, sireacele! – se lamentă o babă.
-Tacă-ți fleanca, babo, te apuci să faci ouă dacă vrei lumină de la Răsărit. Iar la primăvară de clocit! – se răsti dom’ primarele.
Și așa se apucă satu’ nostru de strâns ouă pentru ruși. Peste vreo câteva zile, bunicu’ apăru acasă pe înserat cu un litru de gaz și îi zise lui taică-miu, care buchisea niscaiva povești lângă cuptor, la lumina felinarului:
-Așa, copchile, buchisește, buchisește! Și să-i mulțumești lu’ Porumbaca pentru gaz, că tare le-au plăcut la ruși ouăle ei cu două gălbenușuri, acu’ s-or ghiftui cu ele, le mâncă cu pastă de dinți pe pâine și zic „ocin harașo”, îndrăgi-i-ar ciorile, cu manometrele lor de gât cu tot!
Că așa purtau rușii de gât pe vremea aia, manometre. Pentru ei erau cele mai grozave ceasuri peste care dăduseră în viața lor, vorba ceea: „De la Dunăre la Tisa/ Davai ceas, davai batista/ De la Crișuri pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton”. Iar Porumbaca era o găină uriașă a bunicului, care făcea ouă cu două gălbenușuri.
Taică-miu a băgat imediat la cap îndemnul bunicului. Și nu mică i-a fost mirarea bunelului când, întorcându-se în seara următoare de la fabrica de cherestea la care lucra, dădu pe uliță de tata, care se plimba țanțoș printre nămeți, cu Porumbaca în brațe și cu o liotă de copii după el, cântând cu toții cât îi ținea gura:
„Țucu-ți creasta ta, găină,
Că ne-ai dat dân cur Lumină!
Trăiască poporu’ rus,
Care sondă-n cur ț’-o pus!”
