A fost odată ca niciodată un om foarte rău, care, ca un veritabil om politic, a ocupat
funcții de conducere sub toate regimurile ce s-au perindat în timpul vieții
sale la cârma acestei țărișoare.
Inutil să mai precizăm că acest zoon politikon, recte o mâță ce picase
totdeauna în picioare, indiferent de conjuncturi și de conjecturi, adunase o
avere colosală: mai întâi din spolierea clasei muncitoare, în timpul
regalității, apoi din contracte cu armata, în timpul lui Antonescu și, în
final, din împilarea chiaburimii, în timpul regimului comunist.
Dar într-o bună zi (pe când omul nostru, ajuns de-acu’ la senectută, se afla în câmpul muncii, împilând niște elemente cu origini nesănătoase
care nu vedeau cu ochi buni colectivizarea tovarășului Gheorghiu-Bej Împărat,
susținând, cum ar veni, pe ascuns burghezia și cozile ei de topor), îi apărură
brusc în față niște tufișuri în flăcări, din care un glas tună ca o trâmbiță de
la Mambo Siria sau așa ceva:
- Sunt Îngerul Domnului, nefericitule, și la ce viață păcătoasă ai dus până
acum, țin să îți comunic că ai belit cariciu’, o să te odihnești
liniștit în iad, când pe o parte, când pe ailaltă!
S-a speriat rău omul nostru de cele comunicate verbal de înger, când
deodată își aminti de ce-i spusese în urmă cu mulți ani un schimnic, în timp
ce-l afuma la foc mic cu ardei iute, ca să-i spuie în ce văgăuni s-au pitit de
poteră niște elemente legionare: „Ajută-l, Doamne, pe asupritorul meu să calce
pe calea cea dreaptă, căci Ție îți sunt mai dragi ăia care au fost niște
jigodii aproape toată viața, da’ s-au convertit la bătrânețe, decât ăia care nu s-au abătut din cuvântul Tău din fragedă
pruncie!”
- Mda, e clar, nu trebuie să precupețesc niciun efort în a lua toate
măsurile care se impun pentru a săvârși de-acum fapte bune, ca să pot ocupa
funcții de conducere și pe lumea ailaltă, gândi neprincipial personajul
principal al acestei povești.
Iar primul prilej nu se lăsă prea mult așteptat: deodată, un camion căruia
i se făcuse revizia de dimineață, rămase fără frâne, năpustindu-se vertiginos
spre un copilaș de vreo trei anișori care confecționa prin țărână niște oameni
de paie.
- Aha, prima faptă bună! – răcni omul nostru. Și se aruncă în mijlocul drumului
în fața bestiei pe roți, rostogolindu-se in extremis în șanț cu țâncul în
brațe.
- Ai văzut, Doamne, câtamai fapta bună, da? Asta se pune cât o sută de fapte
bune! Notează la catastif, să nu uiți! – jubila omul nostru.
- Cum te cheamă, copile pe care Eu te-am salvat practic de la moarte,
făcând o faptă atât de plăcută Domnului?
- Liviu Dragnea, nene!
