Google+

sâmbătă, 21 decembrie 2019

Poezie albă voiculesciană despre “Mazeta decembristă care tot insistă”.

Când Călăul vine la troiță să depună flori pentru copii,
Cu Divizia Tudor Vladimirescu și Kalașnikovul în spinare,
Și ne spune voiculescian, Metafizica Clitorisului,

Că nici usturoi n-a mâncat în ‘89,
Nici gura nu-i miroase.

Când de 30 de ani juzii se năpustesc pe el care mai de care,
Să-l împileze cu un an cu suspendare,
Atunci Cârja este puțin.
Unde este Marele Justițiar Proțapul Ispășitor,

Cu care am vânat împreună teroriști,
Fără să nimerim niciunul?

duminică, 3 noiembrie 2019

Despre noi uniuni dinastice în Epoca Scroafei din Salcie și alte alea.

Trecuseră deja câteva zile de la uniunea dinastică dintre Sică Mandolină și Kolinda Kitarović, prin care cei doi visau ca, într-un veritabil duet de coarde, să reinstituie supremația româno-croată asupra universurilor, atât paralele, cât și perpendiculare.
Dar nu era ușor deloc, având în vedere că, până să găsească o pârghie cu care să răstoarne universul în care Sică Mandolină viețuia deocamdată, el trebuia să-și ducă zilele în umbra Marelui Joianis, printre tot felul de complotiști și ei cu veleități dinastice, cum ar fi Dan Bearnezul cel prostestant (zis și Ban Darna) și Theodor Paleontologu, cel care se trăgea din vechea dinastie bizantină a Paleontologilor.
Ba mai urzea pe la tot felul de bisericuțe din zonă și alte grupuri de lucru chiar și un Diacon, despre care nimeni nu știa dacă interpreta roluri cu proști sau doar era el însuși.

Și într-o seară, după ce se săturaseră de interpretat o veche colindă a copiilor țigani de etnie romă, „Kolindă, Kolindă, bagă iapa-n tindă”, Sică Mandolină și Kolinda Kitarović își luară inima-n dinți și se duseră să-l colinde pe Marele Joianis. Nu era deloc ușor să-l colinzi pe Marele Joianis, întrucât, dacă nu aveai încă rangul din care să poți cere serviciilor să-ți furnizeze poziția exactă a obiectului observat, exista riscul să colinzi sub ferestrele a șase case luate, ca marii maeștri yoghini, din meditații.  
Merseră ei „Pas cu pas” cale de multe poște, dar „ghinion”: la ferestrele caselor nr. 1, 2, 3, 4 și 5 colindară degeaba, căci nu se aprinse nicio feștilă, opaiț sau birou electoral central, recte bec.
Cu glasul sfârșit începură să mormăie sleiți de puteri, ciupind în sictir coardele mandolinei și respectiv chitarei, și sub fereastra casei nr. 6: „Kolindița nu-i mai mută, să trăiască cine-ascută!”
Deodată, una dintre fereștile casei cu nr. 6 se lumină brusc și apăru capul Marelui Joianis, care agrăi: „Băi, Mandolină, tu mai întâi să vezi Barna din ochiul tău, și abia apoi să vii să colinzi noaptea pe la casele generalilor și particularilor!”
Sică Mandolină se întristă grozav la auzul acestor vorbe de un prost gust îndoielnic, dar apoi se enervă și jură să nu mai fie Mandolină cu cei care îl persiflau, ci doar Sică, străvechea sabie scurtă și curbată a strămoșilor săi daci. Și împreună cu sabia de saramurai primită de tovarășa Dăncilă de la filiala P.S.D. Arad, să facă un useleu cum făcea partidul său pe vremuri, și să ne taie maioneza la toți! Amin!

duminică, 14 iulie 2019

Căciulata. Cum mi-am petrecut sfârșitul lunii (iunie).

Anno Domini MMXIX. Ziua 28 a lunii zeiței Iunona, cea care a avut ca principal merit faptul că a reușit să se răzbune pe toate femeile, fie ele muritoare sau zeițe, cu care soțul său a înșelat-o. Și, credeți-mă, cu domnul Zeus ca soț, aceasta reprezintă o performanță fabuloasă. Fără îndoială, dacă ar fi avut norocul să-și exercite profesia de zeitate în era creștină, caracterizată (în unele opinii) prin post și rugăciune, zeița Iunona ar fi fost cea mai ferventă adeptă a celebrului dicton „răzbunarea este arma postului”.
Dar, cum spunea și Domnul când vorbea despre Lucifer, să revenim la cornutele noastre: exact în această minunată zi, după ce scăpă pe centura ocolitoare a Călimăneștiului de tirul din fața sa, pe care șoferul bulgar îl dădu la adăpat, cu cele 20 de tone de ciocolată din el cu tot, în râul Olt, Abatele de la Regulă descinse în forță la dispeceratul comun al hotelurilor Cozia Nostra, Oltul și Căciulata:
-Bună să vă fie inima, rosti Abatele cu tonul unui medic cardiolog. Aveți cumva un loc disponibil pentru o noapte?
-Un moment, domnu’, răspunse pe nas, ca o centralistă de la telefoane în era premergătoare introducerii telefonului fix cu disc, o doamnă dolofană, cu aer de Cerber paznic pe malul Oltului, cu o pungă de Styx-uri în mână.
-Avem doar la Hotel Căciulata, că în perioada asta e mulți pensionari trimiși prin Casa de Sănătate. Da’ acu’, în sezon, e scump, să știți, 190 de lei pe noapte. Dar aș putea să vă trimit la Vila Liliacul, uite-o colo, zise doamna arătând cu degetul pe fereastră către un edificiu tern. Acolo e numai 125 de lei.
-Nu, mulțumesc, răspunse Abatele, trecându-i imediat prin minte că denumirea de Vila Liliacul ar putea proveni de la zăcămintele de guano de pe cearșaf. Rămân la Hotel Căciulata.
-Bine, eu v-am avertizat! Aveți aici bonul fiscal și cel de 20 de lei pentru micul dejun. Dar atenție, zise Cerberul privind mustrător către pantalonii trei sferturi ai Abatelui, în restaurant nu este permis accesul decât cu o ținută decentă, cu pantaloni lungi. Am pus și anunț pe ușă, arătă mândră doamna cu degetul.
-Hi, hi, răspunse Abatele, vă mai sugerez ceva: femeilor ar trebui să le permiteți accesul în restaurant numai cu batic pe cap, ca la biserică.
Și porni Abatele, porni, către recepția Hotelului Căciulata:
-Aveți camera 609, zise domnișoara de la recepție. Micul dejun mâine dimineață începând cu ora 7. Îmbrăcat cu pantaloni luungi, mai strigă după mine, când, în timp ce mă îndreptam spre lift, îmi zări pantalonii trei sferturi. Aveeți? – chicoti domnișoara.
-Dacă nu aveți, găsiți la tarabele de peste drum, îmi spuse binevoitor un domn pensionar care tocmai ieșea cu prosopul după ceafă de la piscină.
-Nu rentează pentru domnul, răspunse mustrător domnișoara de la recepție. Stă doar o noapte, deci nu are dreptul decât la un mic dejun. Prețul lui e 20 de lei, o pereche de pantaloni lungi la tarabe costă minim 50 de lei, deci nu se justifică. Dacă nu are pantaloni lungi, mai bine stă nemâncat, n-are rost să dai 50 de lei ca să mănânci de 20.
Mi-am lăsat bagajul în cameră și am pornit la explorarea împrejurimilor și la exploatarea împrejurărilor. Tarabele erau pline cu pantaloni de baie cu niște combinații stridente de culori, ce i-ar fi făcut să pălească de invidie până și pe fabricanții de stindarde pentru țările africane. Niciun pictor nu ar fi putut trânti așa ceva pe pânză, fără riscul de a fi suspectat de cele mai variate boli psihice.
-Ooo, dar văd că aveți și pantaloni lungi, exclamă Abatele.
-Cum să nu, domnu’, e musai, de când s-a băgat la ‘oteluri regula că nu mai e voie să mănânci la restaurant fără pantaloni lungi. Vin tot felu’ de căscați în stațiune numai cu pantaloni scurți și noi le sărim în ajutor ca să nu moară dă foame, he-he...! Nici noi, nici ei, he-he...!
Abia am avut timp să cumpăr pentru un prieten a cărui zi de naștere se apropia, un cadou rafinat, un prosop bleumarin cu doi delfini roz, la care, de pe un țărm simbolist violet, privea distrat un tigru galben-maroniu, când începu deodată o ploaie subversivă, trimisă pesemne de Soros ca să înjumătățească veniturile comersanților români cinstiți de șlapi și piei de cloșcă.
Și-n timp ce alergam spre hotel cu scopul manifest de a evita contactul cu apa, cum ar veni, îmi sări deodată în față un obiectiv cu un potențial turistic extraordinar: Șanțul Constantin Brâncoveanu de pe marginea drumului. Probabil că ăsta face joncțiunea mai încolo cu celălalt șanț de referință al stațiunii, Șanțul Tudor Vladimirescu, mi-a trecut imediat prin minte.


A doua zi dimineață am părăsit stațiunea. În urma mea, am lăsat eternul conflict între generații: generația de peste 60 de ani, așezată seară de seară la terasele unde cântau Gabriel Dorobanțu și Dan Spătaru, privind dezaprobator la dezmățul generației, mai puțin numeroase, între 40 și 50 de ani, care urla cot la cot cu Pepe. Din fericire, cea de-a treia generație, care ar fi agravat și mai mult conflictul, nu era prezentă: cine să mai vadă tineri pe acolo, căci ei erau de mult plecați în străinătate?!
-Rămâneți, rămâneți, unde fugiți așa? – strigară în urma Abatelui de la Regulă patronii teraselor. Nu suntem refractari la nou, mâine seară vom difuza șlagăre de ultimă oră din repertoriul internațional: „Mister lova, lova/ Mister Bombastik...!”

duminică, 23 iunie 2019

Galați. Impresii de călătorie.

Pescar în ape tulburi, mă plimb în miez de noapte către faleza bătrânului Istru. Dintr-o speluncă de pe Bd. George Coșbuc, tunetul manelelor alungă toți țânțarii din zonă spre Dunăre, către care eu mă grăbesc pentru a le spune cu mărinimie: „Luați și beți, căci acesta este sângele meu”.
„Ne rezervăm dreptul de a selecta clienții”, scrie pe ușa descentrată de termopan bulgăresc a bodegii cu manele, unde flăcăi chelioși cu ceafa groasă, tatuați din cap până-n picioare, dansează din buric cot la cot cu două chelnerițe la vreo 50 de ani și cu o fătucă în chiloți de vreo 20 de ani.
-Ehei, încep să filosofez. În urmă cu vreo 10-15 ani, când resemnarea și, poate, judecata aprofundată, nu înlocuiseră încă spiritul critic, aș fi trecut pe lângă astă speluncă pufnind disprețuitor, pe deplin încredințat că Jim Morrison, Janis Joplin și alții asemenea sunt Calea, Adevărul și Viața. Dar acum, gândesc parcă a Proust: Detestați muzica proastă, dar n-o disprețuiți! Întrucât e cântată cu multă pasiune, aceasta s-a umplut de visele și de lacrimile oamenilor. Locul său, nul în istoria Artei, este covârșitor în istoria sentimentală a societăților. Un refren extrem de enervant, pe care orice ureche înzestrată și educată cum se cuvine refuză îndată să-l asculte, a primit comoara a mii de suflete și păstrează taina a mii de vieți, cărora le-a fost inspirație vie și consolare mereu la îndemână.
Ce contează că bubuie manele din bodegi, că locuințele n-au stil, că mormintele dispar sub inscripții și ornamente de prost-gust? În fața unei imaginații care are suficientă aplecare pentru a-și reduce la tăcere preț de-o clipă disprețul estetic, din tot acest colb se poate ridica în zbor norul sufletelor, ținând în cioc visul încă verde care le făcea să presimtă existența lumii celeilalte, și să se poată bucura sau să poată plânge pentru visul acesta.
Să lăsăm, deci, în pace, imperfecțiunea cea esențială pentru Artă! Cu o singură excepție, tot proustian vorbind: Scoateți, dracului, imperfectul ăla din modul vindicativ al verbului! Este un timp extrem de crud, care ne înfățișează viața ca pe un lucru efemer și totodată pasiv și care, în chiar momentul când ne descrie faptele, arată și cât sunt de iluzorii și le anihileză în trecut, fără să ne lase, ca perfectul, consolarea activității. Oameni buni, feriți-vă copiii de indicativul imperfect! 

marți, 12 februarie 2019

„Nu citesc, că m-adoarme!”

Ptiu, dintr-o regretabilă eroare m-am repezit, crezând că se dă ceva, orice, dar să fie gratis, în mijlocul unei conferințe ce se ținea la o librărie a strămoșilor noștri cumani, Cumanitas sau așa ceva. Acoloșa un scriitor perora despre „extraordinarele pârtii pe care le deschide lectura” și „cum ne dezvoltă ea principial fondul principal lexical” ș.a.m.d.
- Nu-l credeți, oameni de o bunătate indubitabil tangențială nivelului maxim, mi-am manifestat indignarea, ceea ce aleghează acest ipochimen nu se circumscrie valorii fundamentale a adevărului, lectura nu dezvoltă fondul lexical, este doar o manipulare grosieră, care atentează la inteligența dumneavoastră ce, desigur, excedează mediei. Eu am citit mii de cărți, și asta nu mi-a dezvoltat cu nimic fondul lexical. Încă o dată, neg, deci, cu o vehemență apropriindu-și paroxismul, concluzia fundamental eronată potrivit căreia cititul ar îmbogăți vocabularul. Nu, cu lectura nu vă veți chivernisi niciodată la nivel lexical, așa că lăsați idiosincrazia față de slova tipărită ca mai întâi să se ițească, pentru ca mai apoi să se dezvăluie în toată splendoarea ei, demontând toate aceste conjecturi emise de literații total detașați de sfera concretului.