Pescar în ape tulburi, mă plimb în miez de noapte către faleza bătrânului
Istru. Dintr-o speluncă de pe Bd. George Coșbuc, tunetul manelelor alungă toți
țânțarii din zonă spre Dunăre, către care eu mă grăbesc pentru a le spune cu
mărinimie: „Luați și beți, căci acesta este sângele meu”.
„Ne rezervăm dreptul de a selecta clienții”, scrie pe ușa descentrată de
termopan bulgăresc a bodegii cu manele, unde flăcăi chelioși cu ceafa groasă,
tatuați din cap până-n picioare, dansează din buric cot la cot cu două
chelnerițe la vreo 50 de ani și cu o fătucă în chiloți de vreo 20 de ani.
-Ehei, încep să filosofez. În urmă cu vreo 10-15 ani, când resemnarea și,
poate, judecata aprofundată, nu înlocuiseră încă spiritul critic, aș fi trecut
pe lângă astă speluncă pufnind disprețuitor, pe deplin încredințat că Jim Morrison,
Janis Joplin și alții asemenea sunt Calea, Adevărul și Viața. Dar acum, gândesc
parcă a Proust: Detestați muzica proastă, dar n-o disprețuiți! Întrucât e
cântată cu multă pasiune, aceasta s-a umplut de visele și de lacrimile
oamenilor. Locul său, nul în istoria Artei, este covârșitor în istoria
sentimentală a societăților. Un refren extrem de enervant, pe care orice ureche
înzestrată și educată cum se cuvine refuză îndată să-l asculte, a primit
comoara a mii de suflete și păstrează taina a mii de vieți, cărora le-a fost
inspirație vie și consolare mereu la îndemână.
Ce contează că bubuie manele din bodegi, că locuințele n-au stil, că
mormintele dispar sub inscripții și ornamente de prost-gust? În fața unei
imaginații care are suficientă aplecare pentru a-și reduce la tăcere preț de-o
clipă disprețul estetic, din tot acest colb se poate ridica în zbor norul
sufletelor, ținând în cioc visul încă verde care le făcea să presimtă existența
lumii celeilalte, și să se poată bucura sau să poată plânge pentru visul
acesta.
Să lăsăm, deci, în pace,
imperfecțiunea cea esențială pentru Artă! Cu o singură excepție, tot proustian
vorbind: Scoateți, dracului, imperfectul ăla din modul vindicativ al verbului!
Este un timp extrem de crud, care ne înfățișează viața ca pe un lucru efemer și
totodată pasiv și care, în chiar momentul când ne descrie faptele, arată și cât
sunt de iluzorii și le anihileză în trecut, fără să ne lase, ca perfectul,
consolarea activității. Oameni buni, feriți-vă copiii de indicativul imperfect!
