La mulți ani!

Noul an să vă aducă un strop din înțelepiunea lui Marc Aureliu, căci „tot ceea ce vedem este o perspectivă, nu adevărul, tot ceea ce auzim este o opinie, iar nu un fapt”, un atom din nebunia lui Edgar Allan Poe, sau măcar a lui Jack Kerouac, o picătură din spiritul enciclopedic al lui Giovanni Papini, fără ca asta să facă însă din domniile voastre „un om sfârșit”, un dram din norocul lui Handel, pe care un nasture de metal l-a salvat de la moarte în duelul prostesc cu confratele său Johann Mattheson, o moleculă din gândirea lui Tristan Tzara, ca să suportați absurdul mai bine, fără a ajunge însă vreodată să simțiți că „se-ntorc pescarii cu stelele apelor, înșiră mătănii orbilor”, o câtime din flexibilitatea lui Wittgenstein, cel care a avut puterea de a retracta ulterior o parte din propriile idei expuse în faimosul „Tractatus Logico-Philosophicus” sau măcar din flexibilitatea socratică a lui Bertrand Russell, cel care spunea că nu ar fi dispus niciodată să moară pentru propriile idei, deoarece acestea s-ar putea dovedi eronate, să vă ferească noul an de pericolul de diminutivare sau augmentare a realității, care l-a făcut pe Jonathan Swift să aibă nevoie de cinci oameni care să-l împiedice să-și scoată singur ochiul buclucaș, să vă ajute să găsiți echilibrul între primele două laturi ale sufletului, recea rațiune și emoția pasională, iar pe a treia, „thymos-ul” lui Socrate, nevoia (mai mult sau mai puțin) subliminală a individului de a fi recunoscut în astă societate pervertită, una dintre sursele marilor rele cu care ne confruntăm inclusiv astăzi, să vă dea puterea să o inhibați, să fiți cât mai puțin extremiști ai rutinei, apostoli ai deșertăciunii, martiri ai fadului și paji ai confuziei. La mulți ani!  

Breaking news

În intervalul 08.06.2021 (10:00) - 09.06.2021 (10:00) au fost raportate de către INSP 228 de decese (122 bărbați și 106 femei) ale unor pacienți infectați cu Ciuma lui Caragea. Dintre acestea, în ultimele 24 de ore s-au înregistrat 0 decese, iar 228 s-au înregistrat în anii 1812 - 1813 și au fost introduse în baza de date, la solicitarea Ministerului Sănătății, de către direcțiile de sănătate publică din țară, în urma verificărilor efectuate.

Ploaia care va pleca (antiportret)

Sunt un frate bătrân, care crede-n nedreptate,

Am ochi vineți și am mâinile pătate.

Iubesc petele și zoaia și cămășile-nfiorate,

Zic dă morți când mi se-aruncă vorbe-n spate.

Un fapt fără importanță mă poate face să sperii

Ce-i sfânt. Nu pun în balanță ce bălmăjesc efemerii.

Peste tot atârnă greu
Teama de Securitate...

Curcanii lui Usatîi (adaptare după Ion Pribeagu)

Primarul de Bălți, Renato Usatîi, le-a dat „cadou" câte 1.000 de dolari medicilor și asistenților români care au mers în Republica Moldova să ajute spitalele în criza COVID. El le-a dat banii în plic, la ceremonia de primire, și le-a promis că la finalul misiunii le va da curcani de rasă. Impresionat de acest gest, fratele curcanilor, Cocoșul Garlic, personalitatea ascunsă a Abatelui de la Regulă, a decis să adapteze la cortext, în cinstea mărinimosului primare, următoarea poezie scrisă cândva de Ion Pribeagu:

Avea narghilea Usatîi,

Cel plin de cipici și bani,

Și avea crescătoria

Cea mai mare de curcani.

Specii rare și moțate,

Cloncănari cu creste scurte,

Șapte sute în cotețe

Și vreo patru sute-n curte.

Trimitea și-n țări străine

La franceji și africani,

Căci avea crescătoria

Cea mai mare de curcani.

Și-n Rusia, patria mumă

Trimitea curcani de soi.

Să-i mănânce oligarhii

Cu soleancă și-usturoi.

Dar o groaznică năpastă

Îi fusese scrisă-n sorți

Că-ntr-o noapte vreo trei sute

De curcani căzură morți.

Celorlalți le curgea nasul

Aveau febră,-n gât dureri,

Li se înroșise moțul

(Aveau numai neplăceri).

Dădu telefon Usatîi,

La-nțeleptul Arafat:

Mi se curăță curcanii,

Zi, mărite, ce să fac?

Ai să faci după tipic,

Zise Arafat cam peltic:

Iei trei fire de-arpagic,

Le-nvelești într-un fișic,

Iei fistic și mezelic,

Le stropești cu țipirig,

Tragi trei ași și un birlic,

Scoți din foc un irmilic,

Păr din coadă de pisic,

Un belciug de la caic,

Teșitură de popic,

Pui praf galben dintr-un plic,

O felie de șoric,

Măduvă de mort calic,

Coamă de vițel pitic,

Două copci de la ilic,

Le pui toate-ntr-un ibric,

Le strecori prin alambic,

Spui de trei ori „ciocu mic!”

Te-nvârtești într-un cipic

Și cu degetul cel mic

Ungi curcanul pe buric

Și-i legi creasta cu aspic

Asta și-altceva nimic!

Totuși, de nu funcționează Planul A,

Cel de mai sus,

Trecem l-altă strategie,

Căci e coronavirus,

Ciuma pangolinului,

Pe puntea suspinului...

Trimite-mi felceri, mărite,

Plânse-Usatîi cu glas stins,

Că le dau ghelir și lire,

Din avutu-mi necuprins.

Ba le dau chiar și dolari,

Să le fac alișveriș.

Și de-or face pangolinul

Să o ștergă pe furiș,

Jur că un curcan de rasă

Fieștecare are-n dar,

Să-l aducă-n România

Să se-nfoaie în Fanar.

Balada pandemiei „în dromader” *

De-aş avea patru dromadere,

N-aș mai visa Apollinaire,

L-aș admira pe tov. Cercel,

Cu „pandemia-n dromader”,

Si j'avais quatre dromadaires.

De-aş avea patru dromadere,

La capul lor nu m-aș uita,

Ci-aș aștepta să vină toamna,

Când pe cocoașă o vom lua,

Si j'avais quatre dromadaires.

De-aş avea patru dromadere,
Aș pribegi pe străzi rebel
În acea lume de himere
Ce-a fost a domnului Cercel,
Si j'avais quatre dromadaires.

* „Evoluţia în dromader înseamnă că acum noi vedem capul cămilei. Urmează o perioadă de acalmie, care va fi luna iulie - august, după care din septembrie - octombrie încolo va apărea cocoaşa cămilei” (Adrian Streinu-Cercel, link despre pandemia „în dromader”) 

Marile migrații de pe teritoriul României.

În ordine oarecum cronologică, marile migrații de pe teritoriul țării noastre sunt următoarele:
-goți;
-huni;
-gepizi;
-avari*;
-slavi;
-bulgari;
-unguri;
-pecenegi;
-cumani;
-tătari;
-turci;
-nemți;
-ruși;
-avizi*;
-covizi.

*Încă mai studiez dacă avarii ajunși la Dunăre prin anul 562 se înrudesc genetic cu avizii din perioada capitalismului de cumetrie.

Elegii în vremea coronaviersului

1. De-atâtea nopți aud fonic poluând,

Aud materia la TV plângând...

Mi-e foame, și mă duce-un gând

Spre locuințele zacustre.

Și par că dorm păscând uri nude.

Ins, patemă, iz, bestii-un val.

Tre’ să ar prin somn și mi se pare

Că n-am tras plodul de la mall.

Un gol isteric e în tinde,

Pe-aceleași vremi, uri mă găsesc…

Și simt cum de atâtea zoaie

Pietonii grei mă prea bușesc.

2. Cârnații albi, cârnații negri

Stau goi în frigiderul solitar.

Decor de doliu funerar…

Cârnații albi, cârnații negri.

Cârnații albi, cârnații negri,

Stau goi în frigid cer. Insolit dar!

Decor de doliu fun e rar…

Cârnații albi, cârnații negri.

Cu penne arrabiata albe, penne negre

O pasă rea cu glas amnar

Mă prinde iască-n parcul solitar,

Cu penne arrabiata albe, penne negre.

3. O zi fără anotimp, dar cu-ordonanță militară,

Și prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,

Produse-n galantar n-au început s-apară,

Mulți vin, ocărăsc, și noaptea se lasă.

4. Corbii și guvernul îți spun: stai acasă,

Citește cărți, să-ți pară că ești viu!

Țăcăne un ceas singur pe masă,

Toate câte sunt, să nu le știu?!

Poezie albă voiculesciană despre “Mazeta decembristă care tot insistă”.

Când Călăul vine la troiță să depună flori pentru copii,
Cu Divizia Tudor Vladimirescu și Kalașnikovul în spinare,
Și ne spune voiculescian, Metafizica Clitorisului,
Că nici usturoi n-a mâncat în ‘89,
Nici gura nu-i miroase.
Când de 30 de ani juzii se năpustesc pe el care mai de care,
Să-l împileze cu un an cu suspendare,
Atunci Cârja este puțin.
Unde este Marele Justițiar Proțapul Ispășitor,
Cu care am vânat împreună teroriști,
Fără să nimerim niciunul?

Despre noi uniuni dinastice în Epoca Scroafei din Salcie și alte alea.

Trecuseră deja câteva zile de la uniunea dinastică dintre Sică Mandolină și Kolinda Kitarović, prin care cei doi visau ca, într-un veritabil duet de coarde, să reinstituie supremația româno-croată asupra universurilor, atât paralele, cât și perpendiculare.

Dar nu era ușor deloc, având în vedere că, până să găsească o pârghie cu care să răstoarne universul în care Sică Mandolină viețuia deocamdată, el trebuia să-și ducă zilele în umbra Marelui Joianis, printre tot felul de complotiști și ei cu veleități dinastice, cum ar fi Dan Bearnezul cel prostestant (zis și Ban Darna) și Theodor Paleontologu, cel care se trăgea din vechea dinastie bizantină a Paleontologilor.

Ba mai urzea pe la tot felul de bisericuțe din zonă și alte grupuri de lucru chiar și un Diacon, despre care nimeni nu știa dacă interpreta roluri cu proști sau doar era el însuși.

Și într-o seară, după ce se săturaseră de interpretat o veche colindă a copiilor țigani de etnie romă, „Kolindă, Kolindă, bagă iapa-n tindă”, Sică Mandolină și Kolinda Kitarović își luară inima-n dinți și se duseră să-l colinde pe Marele Joianis. Nu era deloc ușor să-l colinzi pe Marele Joianis, întrucât, dacă nu aveai încă rangul din care să poți cere serviciilor să-ți furnizeze poziția exactă a obiectului observat, exista riscul să colinzi sub ferestrele a șase case luate, ca marii maeștri yoghini, din meditații.  

Merseră ei „Pas cu pas” cale de multe poște, dar „ghinion”: la ferestrele caselor nr. 1, 2, 3, 4 și 5 colindară degeaba, căci nu se aprinse nicio feștilă, opaiț sau birou electoral central, recte bec.

Cu glasul sfârșit începură să mormăie sleiți de puteri, ciupind în sictir coardele mandolinei și respectiv chitarei, și sub fereastra casei nr. 6: „Kolindița nu-i mai mută, să trăiască cine-ascută!”

Deodată, una dintre fereștile casei cu nr. 6 se lumină brusc și apăru capul Marelui Joianis, care agrăi: „Băi, Mandolină, tu mai întâi să vezi Barna din ochiul tău, și abia apoi să vii să colinzi noaptea pe la casele generalilor și particularilor!”

Sică Mandolină se întristă grozav la auzul acestor vorbe de un prost gust îndoielnic, dar apoi se enervă și jură să nu mai fie Mandolină cu cei care îl persiflau, ci doar Sică, străvechea sabie scurtă și curbată a strămoșilor săi daci. Și împreună cu sabia de saramurai primită de tovarășa Dăncilă de la filiala P.S.D. Arad, să facă un useleu cum făcea partidul său pe vremuri, și să ne taie maioneza la toți! Amin!

Căciulata. Cum mi-am petrecut sfârșitul lunii (iunie).

Anno Domini MMXIX. Ziua 28 a lunii zeiței Iunona, cea care a avut ca principal merit faptul că a reușit să se răzbune pe toate femeile, fie ele muritoare sau zeițe, cu care soțul său a înșelat-o. Și, credeți-mă, cu domnul Zeus ca soț, aceasta reprezintă o performanță fabuloasă. Fără îndoială, dacă ar fi avut norocul să-și exercite profesia de zeitate în era creștină, caracterizată (în unele opinii) prin post și rugăciune, zeița Iunona ar fi fost cea mai ferventă adeptă a celebrului dicton „răzbunarea este arma postului”.

Dar, cum spunea și Domnul când vorbea despre Lucifer, să revenim la cornutele noastre: exact în această minunată zi, după ce scăpă pe centura ocolitoare a Călimăneștiului de tirul din fața sa, pe care șoferul bulgar îl dădu la adăpat, cu cele 20 de tone de ciocolată din el cu tot, în râul Olt, Abatele de la Regulă descinse în forță la dispeceratul comun al hotelurilor Cozia Nostra, Oltul și Căciulata:

-Bună să vă fie inima, rosti Abatele cu tonul unui medic cardiolog. Aveți cumva un loc disponibil pentru o noapte?

-Un moment, domnu’, răspunse pe nas, ca o centralistă de la telefoane în era premergătoare introducerii telefonului fix cu disc, o doamnă dolofană, cu aer de Cerber paznic pe malul Oltului, cu o pungă de Styx-uri în mână.

-Avem doar la Hotel Căciulata, că în perioada asta e mulți pensionari trimiși prin Casa de Sănătate. Da’ acu’, în sezon, e scump, să știți, 190 de lei pe noapte. Dar aș putea să vă trimit la Vila Liliacul, uite-o colo, zise doamna arătând cu degetul pe fereastră către un edificiu tern. Acolo e numai 125 de lei.

-Nu, mulțumesc, răspunse Abatele, trecându-i imediat prin minte că denumirea de Vila Liliacul ar putea proveni de la zăcămintele de guano de pe cearșaf. Rămân la Hotel Căciulata.

-Bine, eu v-am avertizat! Aveți aici bonul fiscal și cel de 20 de lei pentru micul dejun. Dar atenție, zise Cerberul privind mustrător către pantalonii trei sferturi ai Abatelui, în restaurant nu este permis accesul decât cu o ținută decentă, cu pantaloni lungi. Am pus și anunț pe ușă, arătă mândră doamna cu degetul.

-Hi, hi, răspunse Abatele, vă mai sugerez ceva: femeilor ar trebui să le permiteți accesul în restaurant numai cu batic pe cap, ca la biserică.

Și porni Abatele, porni, către recepția Hotelului Căciulata:

-Aveți camera 609, zise domnișoara de la recepție. Micul dejun mâine dimineață începând cu ora 7. Îmbrăcat cu pantaloni luungi, mai strigă după mine, când, în timp ce mă îndreptam spre lift, îmi zări pantalonii trei sferturi. Aveeți? – chicoti domnișoara.

-Dacă nu aveți, găsiți la tarabele de peste drum, îmi spuse binevoitor un domn pensionar care tocmai ieșea cu prosopul după ceafă de la piscină.

-Nu rentează pentru domnul, răspunse mustrător domnișoara de la recepție. Stă doar o noapte, deci nu are dreptul decât la un mic dejun. Prețul lui e 20 de lei, o pereche de pantaloni lungi la tarabe costă minim 50 de lei, deci nu se justifică. Dacă nu are pantaloni lungi, mai bine stă nemâncat, n-are rost să dai 50 de lei ca să mănânci de 20.

Mi-am lăsat bagajul în cameră și am pornit la explorarea împrejurimilor și la exploatarea împrejurărilor. Tarabele erau pline cu pantaloni de baie cu niște combinații stridente de culori, ce i-ar fi făcut să pălească de invidie până și pe fabricanții de stindarde pentru țările africane. Niciun pictor nu ar fi putut trânti așa ceva pe pânză, fără riscul de a fi suspectat de cele mai variate boli psihice.

-Ooo, dar văd că aveți și pantaloni lungi, exclamă Abatele.

-Cum să nu, domnu’, e musai, de când s-a băgat la ‘oteluri regula că nu mai e voie să mănânci la restaurant fără pantaloni lungi. Vin tot felu’ de căscați în stațiune numai cu pantaloni scurți și noi le sărim în ajutor ca să nu moară dă foame, he-he...! Nici noi, nici ei, he-he...!

Abia am avut timp să cumpăr pentru un prieten a cărui zi de naștere se apropia, un cadou rafinat, un prosop bleumarin cu doi delfini roz, la care, de pe un țărm simbolist violet, privea distrat un tigru galben-maroniu, când începu deodată o ploaie subversivă, trimisă pesemne de Soros ca să înjumătățească veniturile comersanților români cinstiți de șlapi și piei de cloșcă.

Și-n timp ce alergam spre hotel cu scopul manifest de a evita contactul cu apa, cum ar veni, îmi sări deodată în față un obiectiv cu un potențial turistic extraordinar: Șanțul Constantin Brâncoveanu de pe marginea drumului. Probabil că ăsta face joncțiunea mai încolo cu celălalt șanț de referință al stațiunii, Șanțul Tudor Vladimirescu, mi-a trecut imediat prin minte.

A doua zi dimineață am părăsit stațiunea. În urma mea, am lăsat eternul conflict între generații: generația de peste 60 de ani, așezată seară de seară la terasele unde cântau Gabriel Dorobanțu și Dan Spătaru, privind dezaprobator la dezmățul generației, mai puțin numeroase, între 40 și 50 de ani, care urla cot la cot cu Pepe. Din fericire, cea de-a treia generație, care ar fi agravat și mai mult conflictul, nu era prezentă: cine să mai vadă tineri pe acolo, căci ei erau de mult plecați în străinătate?!

-Rămâneți, rămâneți, unde fugiți așa? – strigară în urma Abatelui de la Regulă patronii teraselor. Nu suntem refractari la nou, mâine seară vom difuza șlagăre de ultimă oră din repertoriul internațional: „Mister lova, lova/ Mister Bombastik...!”

Galați. Impresii de călătorie.

Pescar în ape tulburi, mă plimb în miez de noapte către faleza bătrânului Istru. Dintr-o speluncă de pe Bd. George Coșbuc, tunetul manelelor alungă toți țânțarii din zonă spre Dunăre, către care eu mă grăbesc pentru a le spune cu mărinimie: „Luați și beți, căci acesta este sângele meu”.

„Ne rezervăm dreptul de a selecta clienții”, scrie pe ușa descentrată de termopan bulgăresc a bodegii cu manele, unde flăcăi chelioși cu ceafa groasă, tatuați din cap până-n picioare, dansează din buric cot la cot cu două chelnerițe la vreo 50 de ani și cu o fătucă în chiloți de vreo 20 de ani.

-Ehei, încep să filosofez. În urmă cu vreo 10-15 ani, când resemnarea și, poate, judecata aprofundată, nu înlocuiseră încă spiritul critic, aș fi trecut pe lângă astă speluncă pufnind disprețuitor, pe deplin încredințat că Jim Morrison, Janis Joplin și alții asemenea sunt Calea, Adevărul și Viața. Dar acum, gândesc parcă a Proust: Detestați muzica proastă, dar n-o disprețuiți! Întrucât e cântată cu multă pasiune, aceasta s-a umplut de visele și de lacrimile oamenilor. Locul său, nul în istoria Artei, este covârșitor în istoria sentimentală a societăților. Un refren extrem de enervant, pe care orice ureche înzestrată și educată cum se cuvine refuză îndată să-l asculte, a primit comoara a mii de suflete și păstrează taina a mii de vieți, cărora le-a fost inspirație vie și consolare mereu la îndemână.

Ce contează că bubuie manele din bodegi, că locuințele n-au stil, că mormintele dispar sub inscripții și ornamente de prost-gust? În fața unei imaginații care are suficientă aplecare pentru a-și reduce la tăcere preț de-o clipă disprețul estetic, din tot acest colb se poate ridica în zbor norul sufletelor, ținând în cioc visul încă verde care le făcea să presimtă existența lumii celeilalte, și să se poată bucura sau să poată plânge pentru visul acesta.

Să lăsăm, deci, în pace, imperfecțiunea cea esențială pentru Artă! Cu o singură excepție, tot proustian vorbind: Scoateți, dracului, imperfectul ăla din modul vindicativ al verbului! Este un timp extrem de crud, care ne înfățișează viața ca pe un lucru efemer și totodată pasiv și care, în chiar momentul când ne descrie faptele, arată și cât sunt de iluzorii și le anihileză în trecut, fără să ne lase, ca perfectul, consolarea activității. Oameni buni, feriți-vă copiii de indicativul imperfect! 

„Nu citesc, că m-adoarme!”

Ptiu, dintr-o regretabilă eroare m-am repezit, crezând că se dă ceva, orice, dar să fie gratis, în mijlocul unei conferințe ce se ținea la o librărie a strămoșilor noștri cumani, Cumanitas sau așa ceva. Acoloșa un scriitor perora despre „extraordinarele pârtii pe care le deschide lectura” și „cum ne dezvoltă ea principial fondul principal lexical” ș.a.m.d.

- Nu-l credeți, oameni de o bunătate indubitabil tangențială nivelului maxim, mi-am manifestat indignarea, ceea ce aleghează acest ipochimen nu se circumscrie valorii fundamentale a adevărului, lectura nu dezvoltă fondul lexical, este doar o manipulare grosieră, care atentează la inteligența dumneavoastră ce, desigur, excedează mediei. Eu am citit mii de cărți, și asta nu mi-a dezvoltat cu nimic fondul lexical. Încă o dată, neg, deci, cu o vehemență apropriindu-și paroxismul, concluzia fundamental eronată potrivit căreia cititul ar îmbogăți vocabularul. Nu, cu lectura nu vă veți chivernisi niciodată la nivel lexical, așa că lăsați idiosincrazia față de slova tipărită ca mai întâi să se ițească, pentru ca mai apoi să se dezvăluie în toată splendoarea ei, demontând toate aceste conjecturi emise de literații total detașați de sfera concretului.

Evenimentul silei de astăzi.

- A fost demisă Kövesi, se mursecă lumea pe forumuri, ce zici, ce zici de asta?! – năvăliră peste mine colegi cu ochi scăpărători și tastaturi fumegânde.

I-am privit absent și le-am răspuns huxleyan:

- Pe cine să persecutăm, pe cine să compătimim,

Plini de filantropie pentru îndepărtatul viitor,

Dar pentru azi, NKVD?

Totul ține de moravurile zilei,

De cuvinte pe celuloză, de televizoare urlând,

De zoon politikon

(Deși, bineînțeles, curat ca lacrima de Copșa Mică)

Prins la borcanul Statului cu iaurt.

Numai prin cunoașterea propriei Esențe

Ar fi putut înceta omul să fie o mulțime de maimuțe.

La cușcă, deci, tovarăși

De grădinițe comuniste ori de prime împărtășanii!

La cușca unde, la trei centimetri de ochi,

Laba neagră a maimuței

Eclipsează stele, luna, ba chiar și

Spațiul însuși.

Cinci degete împuțite vor fi în continuare

Lumea întreagă.

Fapta bună.

A fost odată ca niciodată un om foarte rău, care, ca un veritabil om politic, a ocupat funcții de conducere sub toate regimurile ce s-au perindat în timpul vieții sale la cârma acestei țărișoare.

Inutil să mai precizăm că acest zoon politikon, recte o mâță ce picase totdeauna în picioare, indiferent de conjuncturi și de conjecturi, adunase o avere colosală: mai întâi din spolierea clasei muncitoare, în timpul regalității, apoi din contracte cu armata, în timpul lui Antonescu și, în final, din împilarea chiaburimii, în timpul regimului comunist.

Dar într-o bună zi (pe când omul nostru, ajuns de-acu’ la senectută, se afla în câmpul muncii, împilând niște elemente cu origini nesănătoase care nu vedeau cu ochi buni colectivizarea tovarășului Gheorghiu-Bej Împărat, susținând, cum ar veni, pe ascuns burghezia și cozile ei de topor), îi apărură brusc în față niște tufișuri în flăcări, din care un glas tună ca o trâmbiță de la Mambo Siria sau așa ceva:

- Sunt Îngerul Domnului, nefericitule, și la ce viață păcătoasă ai dus până acum, țin să îți comunic că ai belit cariciu’, o să te odihnești liniștit în iad, când pe o parte, când pe ailaltă!

S-a speriat rău omul nostru de cele comunicate verbal de înger, când deodată își aminti de ce-i spusese în urmă cu mulți ani un schimnic, în timp ce-l afuma la foc mic cu ardei iute, ca să-i spuie în ce văgăuni s-au pitit de poteră niște elemente legionare: „Ajută-l, Doamne, pe asupritorul meu să calce pe calea cea dreaptă, căci Ție îți sunt mai dragi ăia care au fost niște jigodii aproape toată viața, da’ s-au convertit la bătrânețe, decât ăia care nu s-au abătut din cuvântul Tău din fragedă pruncie!”

- Mda, e clar, nu trebuie să precupețesc niciun efort în a lua toate măsurile care se impun pentru a săvârși de-acum fapte bune, ca să pot ocupa funcții de conducere și pe lumea ailaltă, gândi neprincipial personajul principal al acestei povești.

Iar primul prilej nu se lăsă prea mult așteptat: deodată, un camion căruia i se făcuse revizia de dimineață, rămase fără frâne, năpustindu-se vertiginos spre un copilaș de vreo trei anișori care confecționa prin țărână niște oameni de paie.

- Aha, prima faptă bună! – răcni omul nostru. Și se aruncă în mijlocul drumului în fața bestiei pe roți, rostogolindu-se in extremis în șanț cu țâncul în brațe.

- Ai văzut, Doamne, câtamai fapta bună, da? Asta se pune cât o sută de fapte bune! Notează la catastif, să nu uiți! – jubila omul nostru.

- Cum te cheamă, copile pe care Eu te-am salvat practic de la moarte, făcând o faptă atât de plăcută Domnului?

- Liviu Dragnea, nene! 

Raportu' sătesc pă partea dă credință și spiritualitate.

-Duminică vine Bogdan, vecinu’, să crape buturugile alea, îmi spuse mama la telefon.

-Păi duminica vrea el să crape buturugi?

-Daaa, cică e adventist de ziua a șaptea, și ăștia sâmbăta stau și duminica muncesc.

-Adventist de ziua a șaptea? Păi nu era penticostal?

-Penticostal a fost la început, când au venit ăia la noi în sat și le-au dat gratis două kile de pește pe săptămână celor care au mers la ei la adunare. În timp, vecinu’ Bogdan s-a distins prin credință și har și i-au dat penticostalii și o Dacie 1310. În două săptămâni a făcut-o praf, s-a urcat beat la volan și a intrat în șanț cu ea. E și-acu tot în șanț, zici că e armonică. A doua zi au venit doi șefi de la penticostali cu costume, cravate și pantofi negri la Bogdan la poartă și au început să-l mustre cu voce tare, ca să audă toată lumea, că a distrus mașina din cauza darului beției. Da’ Bogdan era tot beat, a ieșit cu un topor la ei și le-a zis:

-Marș, bă, d-aci, în morții mamelor voastre, credeți că eu îmi lepăd credința strămoșească pentru o Dacie 1310 pă care am făcut-o praf? 

Au fugit penticostalii de le sfârâiau pantofii ăia negri de lac.

Vreo câteva săptămâni după asta, a fost Bogdan ortodox autentic, venea duminica dimineața la slujbă și îi dădeau lacrimile când citea popa pilde. Dar acum a trecut la adventiștii de ziua a șaptea, că în august trebuie să scoată ceapa și nu are cu ce să o care la piață. Cică i-ar fi promis adventiștii că dacă în următoarele săptămâni dă dovadă de căință activă, îi dau un Cielo.

Rugăciunea unui go-dac.

Godac fiind, la sârbi cutreieram,
În raniță c-un pașaport sloven.
Vezi, de mai multe slove eu știam,
Nu mă purtam ca-un dac oligofren.

Căci se scobor godacii liberi din Columnă,
Prin bărbi și chelii șuieră un vânt,
Trădați și extrădați vom fi de-a pururi:
Așa-i când faci cu Iuda legământ.

Atentatul.

Aseară mă deplasam cu echipa de fotbal sătească spre islaz, unde urma să disputăm cu cătunul vecin un derby din Divizia „Onoare”. În timp ce escaladam cu camionul selecționatei sătești - un GAZ rusesc donat de soldații muscali în semn de prețuire pentru băutorii din sat, prin 1958, când i-a retras tovarășul Hrușciov de la noi - un mușuroi de furnici apărut din senin pe partea carosabilă a potecii, trei explozii puternice au zguduit vehiculul. 

-Atentat, atentat, a țipat extrema dreaptă Diribau, și toți am sărit imediat din camion, beneficiind de avantajul că prelata era găurită peste tot.

Domnul șef de post s-a deplasat imediat la fața locului cu motocicleta sa cu ataș, pentru a investiga atentatul. Nu a fost nevoie să mai izoleze zona pentru securitate, deoarece zona noastră oricum este foarte izolată, de când a plecat lumea la muncă în Italia și Spania.

Într-un final, nea Costel, șoferu’ echipei, a reușit să determine cu precizie cauza exploziilor:

-Carburatoru’, bă, dă-l în morții lui!

Odiseea administartorului.

Administratorul de la mine din imobil, un bătrân de vreo 85 de ani, a știut întotdeauna, conform propriilor mărturisiri, ca în decursul istoriei să se poziționeze de partea învingătorului. A fost mereu un vizionar, mi-a destăinuit el deunăzi, altfel nici nu ar fi reușit să urce în ierarhie până la funcția de administrator al unui imobil cu nu mai puțin de șapte apartamente. Trei dușmani de moarte are de câțiva ani administratorul de la mine din imobil: ungurii, Soros și Băsescu. „Cortextul” internațional actual l-a pus însă într-o mare dilemă: cu cine să țină în războiul dintre ungurii lui Orbán, care vor să închidă Universitatea Central-Europeană din Budapesta, și Soros? Care dintre ei o fi oare dușmanul mai mic? - se întreabă nedumerit administratorul. Varianta neutralității sale  în această confruntare este total exclusă, e de părere domnul administrator. Păi dacă elitele, cele care ocupă funcții de conducere, cum e și cazul dânsului, nu se implică în această chestiune presantă, cine să o facă, prostimea?

Dimineață m-am hotărât să-i aduc măcar un zâmbet pe buze acestui cadru de conducere, neapreciat niciodată de umanitatea ingrată la adevărata sa valoare, deși întotdeauna s-a dedicat trup și suflet problemelor acesteia. Așa că în timp ce udam ficusul de pe holul blocului, iar domnul administrator tocmai ieșea pe ușa apartamentului său, am mormăit ca pentru mine:

-Al dracu’ ficusu’ ăsta, o cisternă de apă dacă-i pui, atâta suge, zici că e ficusul lui Băsescu. Sau al ocultei mondiale.

-He, he, râse domnul administrator încântat, uitând pentru o clipă de conflictul său interior unguri-Soros, și trecu pe lângă mine în drum spre REBU. Așa cum ar trebui să facă orice organ de conducere din această țară.

Unde se ascunde Ghiță!

SENZAȚIONAL! Ești la un singur click să afli cea mai tare știre a zilei! EXCLUSIV! Doar AICI și ACUM poți afla ce întreaga țară și-ar dori să știe!

Putem face în premieră o dezvăluire senzațională despre un subiect ce a ținut cu inima la gură toată suflarea României. De zile întregi anchetatorii caută să îl găsească pe Sebastian Ghiță, ce părea că a dispărut fără urmă. Ei bine, avem pentru dumneavoastră o informație de ultimă oră menită să schimbe soarta întregii anchete! Doar aici puteți afla în exclusivitate opinia Tartor Ocular despre locul unde se află Sebastian Ghiță chiar în acest moment! Este o informație de ultimă oră, și o poți găsi doar aici! Site-ul nostru vă oferă în premieră opinia Abatelui de la Regulă și a Cocoșului Garlic despre scandalul dispariției misterioase a lui Ghiță. Doar aici, în premieră și în exclusivitate, puteți afla că nu avem nici cea mai mică idee unde se află fugarul Ghiță. Mai mult, Abatele de la Regulă a declarat în exclusivitate pentru site-ul Tartor Ocular că „numărul decibelilor generați de ruperea de ștangă cauzată de subiectul Ghiță-fugarul este unul impresionant, poate chiar mai mare decât numărul banilor aflați în contul Cocoșului Garlic!”.

Sunt curios câte vizualizări va avea acest articol!

Lupta ideologică (din ciclul Dialogurilor între Abate și Cocoșul Garlic)

Zilele trecute l-am întrebat pe bunul meu prieten, Abatele:
- Cum vine treaba asta cu lupta ideologică la noi?
- E lupta dintre stânga și dreapta, toată lumea știe, e la mintea Cocoșului Garlic, mă persiflă Abatele, așa cum obișnuia el să facă mereu.
- Abate, chiar și un Cocoș ca mine știe să caute pe Google definiții, eu te întreb cum stă treaba în realitate la noi.
- Dar ce te interesează? Nu ai lucruri mult mai bune de făcut, cum ar fi să stai degeaba, ca de obicei?- întrebă Abatele plictisit.
- Eu cred că nici tu nu știi, de-aia nu vrei să gavarești!- încerc eu să îl provoc pe Abate.
- Bine, îți spun, nu c-ai înțelege tu, dar să nu zici după aia că nu ți-am explicat meandrele concretului pe îndelete! Până în 1989 nu aveam luptă ideologică, Cocoșule. Pentru că aveam un partid unic, după cum chiar și tu știi. Treaba era simplă, toți erau în tabăra câștigătoare. Ideologic vorbind. Adică luptă ideologică era, dar nu la noi. Poate să mai fi primit unii pachet cu luptă ideologică de la rudele din Vest, asta dacă nu umbla Securitatea în colet să o confiște. Ei bine, ce să facă toți acești oameni după 1989? Partid unic nemaiexistând, trebuia cumva ca oamenii să își găsească calea, tabăra, ideologia. Căci ce ar fi democrația dacă nu ar exista și lupta ideologică? Ar fi ca revoluția fără morți, un fel de lovitură de stat. Prin urmare, au stat tovarășii de vorbă și au agrăit:

- Tu ce vrei să fii?
- Păi... de stânga am fost toată viața, de stânga rămân! Cum altfel să mă asigur că am tot ce îmi trebuie fără să muncesc?- au strigat unii, mulți la număr.
- Foarte bine, atunci noi vom fi de dreapta, că așa trebuie să fim, și de stânga, și de dreapta - au zis ceilalți.
- Bine, și cine va câștiga?
- Cum cine? Noi!
- Care noi?
- Noi, ce nu înțelegeți? Toți!
- Chiar toți???- se mirară cei de stânga
- Da! Toți! Bine... toți, dar mai pe rând, așa... că așa trebuie, înțelegeți...?
- Nu sună rău deloc!- se bucurară tovarășii. Și cum o să facem să câștigăm?
- Păi simplu! Uneori ne-o trageți voi, uneori v-o tragem noi!
- Cum așa? Cum facem asta?
- Păi e simplu. Avem luptă ideologică, stânga vs. dreapta.
- Și oamenii cu cine or să țină? Cu stânga sau cu dreapta?
- Măi, nu prea mai vor ei să țină cu niciunii... s-au cam săturat ei de lupta ideologică...
- Păi și atunci noi cum facem? Că trebuie să câștigăm!
- Uite cum facem! Când vrem să v-o tragem, o să fim de centru-dreapta! Așa lumea o să voteze cu noi, că nu o să fie treaba clară! Și așa v-o tragem! Și vouă, și lor!
- Bine! Dar să știți că și noi o să v-o tragem, și o să fim și noi de centru-stânga!
- Foarte bine, cum spuneam, asta e ideea, să ne-o tragem unii altora! Asta e democrația, fraților!
- Uraaaa!! Uraa!!! Hai că se poate!

- Abate, totuși e ceva ce nu înțeleg, l-am întrerupt eu. Cum adică „centru”? Ce naiba e ăla? Că parcă era vorba de stânga și dreapta, ca să fie luptă ideologică.
- Ce nu înțelegi, Cocoșule? Mi-am răcit gura de pomană cu tine până acum? Ideea e să și-o tragă unii altora, și împreună tuturor.
- Păi da, asta am înțeles, dar care e ideea cu centrul? Ce înseamnă asta?
- Cocoșule, nu o scot la capăt cu tine decât dacă cobor nivelul discuției sub nivelul mării, pe undeva pe fundul Gropii Marianelor. Stânga și dreapta știi ce sunt, nu? Ce crezi tu că poate să fie centrul, adică între ele? Ia ghici?
Eu stăteam cu ochii mari, încercând să deslușesc tainele misterului politic...

Abatele cedă și spuse:
- Cocoșule, toți avem stîngă și dreaptă... iar între ele, mai jos, așa, pe limbajul tău din lumea animalelor, este... Pula... că doar ea se află în centru!
Am rămas perplex.
- Abate, deci Centru înseamnă Pula?
- Da, Cocoșule, acum este clar și pentru o orătanie ca tine?
- Este clar, Abate, am îngăimat eu timid. Deci cum ar veni, avem Pula-Stânga și Pula-Dreapta... așa e la noi?
- Exact așa, Cocoșule! Scot eu din tine un adevărat profesor de la SNSPA!
- Abate, îmi e totul mult mai clar, dar nu pe de-a-ntregul... am înțeles cum e cu cele două... dar, tot nu înțeleg ce este cu lupta ideologică...
- Cocoșule, lupta ideologică este prezentă acolo unde se întâlnesc cele două ideologii.
- Și unde se întâlnesc, Abate?
- Cum unde? întrebă Abatele enervat. Avem Pula-Stânga și Pula-Dreapta! Ghici unde se întâlnesc...
- Deci lupta ideologică...
- E în Pulă! preciză Abatele triumfător. Gata orătanie, suficient material didactic pentru astăzi. Vezi că orătaniile ce manifestă prea multă inteligență ajung primele la tăiere!