În care se arată cum ne-am pricopsit noi cu ungurii pe aici

Era prin anul 955, iar ungurii pustiau toată Europa cu concursul lui Sorinel Pustiul şi Liviu Pustiul. 
“Eu vara nu dorm, căci nu am somn, ci pustiesc”, cântau ungurii cu foc (și sabie) în timp ce pustiau.  

 

Dar să revenim la anul 955, anul bătăliei de la Lechfeld. Înaintea acestei bătălii, ungurienii (păgâni la acea vreme) erau foarte fericiţi, cutreierând prin toată Europa centrală pentru a vâna călugări, după cum ne spune episcopul Gerhard în monografia sa “Vita Sancti Uodalrici”. Trofeele de călugări erau foarte preţuite la vremea aia de ungurieni, mai ales cele de călugări sprinteni la fugă şi în consecinţă mai greu de prins. De altfel, se pare că Bulcsú, căpetenia militară a ungurienilor, construise chiar un ţarc de vreo câteva sute de kilometri pătraţi unde creştea special pentru vânătoare o rasă de călugări deosebit de sprinteni. O dată pe an, de preferinţă iarna, organiza în ţarc o vânătoare de călugări la care invita toate celelalte căpetenii unguriene. Ca o dovadă de compasiune pentru cei loviţi de soartă, exemplarele vânate erau donate unui trib fino-ugric de canibali orfani.

(Notă: tradiţia a fost perpetuată până astăzi la Balc de un celebru oligarh, care vânează mistreţi în coteţ).

Supărat pe măcelurile ungurilor, măceluri care, conform istoricilor, se pare că au făcut oamenilor mai mult rău decât bine, împăratul german Otto cel Mare s-a pus în fruntea a 8000 de cavaleri germani şi, printr-o organizare exemplară, i-a bătut pe ungurieni de le-a sunat laptele de iapă în cap. Ba mai mult, în timpul fugii unii ungurieni au pierdut şi carnea crudă de sub şeile cailor.

Vreo 1500 de unguri rătăciţi în timpul fugii au fost omorâţi creştineşte chiar de către ţăranii germani. Dar aceştia din urmă, oameni cu frica lui Dumnezeu, nu i-au omorât chiar pe toţi ungurienii prinşi, ci unora (tot conform unui vechi obicei creştinesc) le-au tăiat nasul şi urechile şi i-au trimis acasă la parada modei (după cum ne spune cronicarul Widukind din Corvey).

                                                                                          

Reîntorşi în Panonia, ungurii au argumentat că e mai uşor să te lupţi cu un teritoriu nelocuit şi au început ocuparea Transilvaniei.

Dar noi nu suntem de acord cu istoricii ungurieni. La venirea ungurilor in Transilvania ei au gasit aici o populaţie stabilă, condusă de români neaoşi, cum ar fi Menumorut. Până şi astăzi taţii români îşi botează băieţeii cu acest nume cu rezonanţă pur românească, după cum corect au arătat istoricii români. Mai mult, cunoscuții istorici dacopați youtube-ologi au demonstrat chiar că numele Menumorut este de origine pur dacică, el atestând continuitatea dacică în Transilvania până la venirea ungurilor. De altfel, continuitatea dacică în Transilvania mai este atestată și de următorul eveniment istoric: înaintând cu trupele sale în zona Someșului, căpetenia maghiară Tuhutum s-a oprit să facă baie într-un lac. Când a ieșit din apă, nu tu haine, nu tu cal, cine-o fo primu-n Ardeal? Drept represiune, ungurii au exterminat imediat toată populația de viezuri dacici din Transilvania, înlocuind-o cu burszuci (ei veniseră cu burszucul crud sub șeile cailor, după cum au demonstrat istoricii români).

Există totuşi un argument al istoricilor unguri care ne pune pe gânduri. Cronicarul Anonimus, secretar al regelui Bela al Ungariei, ne spune că în Transilvania ungurii s-au confruntat cu o populaţie care folosea suliţe şi săgeţi rudimentare. S-a dovedit ştiinţific că un asemenea armament rudimentar era prea perfecţionat pentru a fi folosit de români, care luptau încă la cârciumă cu topoare de silex.

De asemenea, legenda spune că una dintre căpeteniile găsite de unguri in Transilvania (Gelu), fiind grav rănită în luptă şi aşteptând moartea iminentă, i-a trasat calului sarcina să-i sape groapa cu copita, ceea ce animalul a şi făcut. Cercetătorii au dovedit că în acea perioadă (sec. X-XI) românii nu reuşiseră încă să-şi înveţe caii să sape morminte. În acea vreme, la români, această sarcină era încă apanajul exclusiv al groparilor care aveau o poziţie de monopol pe piaţa economică a săpării mormintelor.

Deci: pe cine au găsit de fapt ungurienii în Transilvania? „A fi sau nu a fi în Transilvania, aceasta-i întrebarea”, ca să-l parafrazez pe un general dacopat scăpat în studioul Nașul TV. 

Publicitate!

Adu, mamă, maioneza, ca să-mi șadă bine freza!

De câte ori îmi crește părul ca accizele la carburanți mă duc să mă tund la Marele Maestru al Ordinului Frizerilor din rondul de la Kogălniceanu. E dat dreacu’ omu’, conform propriilor relatări „l-a tuns și l-a frizat și pe Isărexu”, l-a apostat pe finanțist cu o friză ca pe Acropole, „să moară ce-am pă casă”. A fost Tartorul Băncilor atât de încântat de noua sa freză, că imediat i-a oferit frizerului un post la B.N.R. (acesta fiind și absolvent de A.S.E., facultate pe care a terminat-o la particular într-o efuziune vulcanică, adică „magma cum laude”, cum spune stăpânul briciului Mircea, adicătelea frizerul). Spre decepția Guvernataurului comunal al B.N.R., oferta acestuia a fost refuzată („Eh, m-aș fi plafonat acolo”, îmi mărturisise cândva frizerul. „Ca dobânzile la depozite”, îi răspunsesem eu).

Desigur, la mine în mod normal nici nu s-ar uita, îmi spusese frizerul când ne-am văzut prima oară, el tunde numai oameni importanți, dar nu știe de ce îi sunt simpatic: „Așteptam un om important, eram prins cu treburi serioase, dar acum treci matale pe scaun dacă tot ai venit, nu știu de ce îmi ești simpatic”, răsunase glasul lui în frizeria goală când ne-am întâlnit prima dată.

Dar să lăsăm prezentările și să trecem la judecățile de valoare și dezvăluirile în premieră pe care mi le-a împărtășit frizerul cu ocazia tunsorii de ieri:

-Bună ziua, îi zic frizerului, iată că geniul dumneavoastră profesional m-a determinat să trec din nou să mă tundeți, căci lupul schimbă părul, dar năravul ba.

-Mda, așa este, sunt bun...eram foarte prins...dar acum treceți dacă tot ați venit, fir-ați să fiți de simpatic! Cortextul internațional este foarte tulbure, dom’ne, bine că m-am abținut să intru în politică, mulți clienți mă imploraseră. Dar eu nu și nu, m-am dedicat meseriei, parcă frizerii ieșiți acum mai știu să tundă? Niște nenorociți, niște stârpituri! Nici șuvița lu’ Băsescu n-ar reuși ăștia s-o reteze, ‘tu-i în noroc dă antricapați! Io dacă voiam îmi luam doctorat în freză, tundeam acu’ numa’ vedete cu bani grei, nu tot felul de pârliți...de fapt, mă refeream la colegele mele...ele tund pârliți, că eu tund numa’ oameni mari. Pe vremea lu’ Ceaușescu eram ăl mai tare frizer și cosmetrician, țâță de mâță, odată a venit Miliția la mine să-i ajut să stabilească data morții unui cadavru neînsuflețit dupăăă...(scoate un bilet din sertar de pe care citește)..starea de macerație a cuticulei părului de la axile. Atâta eram de bun, băga-mi-aș pu..., huooo, bine a zis ăla, apari la televizor la oră fixă, zici că ești cucu’ lu Udrea din pendulă, ‘te-n cur dă balaozaur, a urlat frizerul, eu făcând pe mine de frică din cauza briciului ce mi se avânta năvalnic pe la ureche.

(Of, de-acu’ încolo trebuie să verific programul TV înainte să mai vin la nebun să mă tundă, că dacă mai apare Băsescu la tembelizor cât sunt pe scaun, frizerul e în stare să-mi ia gâtu’ cu briciul Mircea mai repede decât scoate țiganu’ sârmele din fieru’ beton, mi-am zis. Mi-a trecut lama andină pe la ureche, mi-am scăpat urechea prin urechile acului).

Din fericire Băsescu a dispărut repede de pe micul ecran, pentru a lăsa locul emisiunii „Mireasă pentru fiul meu”:

-Ai văzut, dragă, ce s-au caftit curvele astea două aseară? (îl întreabă cu vădită încântare pe frizer una dintre colegele sale, arâtând cu degetul spre două dintre concurente).

-Am văzut, s-au păruit de li s-a văzut și chiloții la hahalere, asta înseamnă să lași două muieri închise în aceeași cameră, fără oglindă, este de părere frizerul.

-Ai auzit, dom’le, ce zicea Chioru’ matrafoxat, că câr, că mâr, că Ponta, că ascize la benzină..., mă întreabă brusc frizerul.

-Am auzit, da’ mă doare-n cur de accizele lor la benzină, că eu merg numa’ cu diesel, am zis.

-Foarte bine, foarte bine, așa ar trebui să procedeze toți românii, să le dăm o lecție parșivilor, mă aprobă frizerul. Păi nu era bun, dom’le, Vadim, pac-pac-pac, cu mitraliera pă stadion, io la parlamentari le-aș fi dat cu gloanțe dum-dum, iar la ăia mai mici de la județ cu gloanțe vidia, cum a dat teroriștii la Revoluție!

-Eh, mai periculoasă decât vidia e invidia, când ți-a intrat invidia-n oase dracu’ te-a luat întru împărăția lui, îmi dau eu cu părerea.

-Păi să-i zicem, dom’ne, lui Putin să ne trimită și nouă niște gloanțe de-astea invidia, că el nu mai are nevoie, de când a șutit Crimeea alții îl invidiază pe el, se hlizește frizerul. Noi am fost niște proști, acum Crimeea putea să fie a noastră.

-Cum așa?- îl descos eu.

-Păi dacă regele Mihai nu întorcea armele la 23 august 1944, noi mai prelungeam războiul cu 6 luni, am văzut eu la televizor când picase emisia la Antena 3. În șase luni avea nemții timp căcălău să inventeze ei bomba atomică și să le-o pună sub cur la ruși. Iar noi eram aliații lor și IAR-urile erau cele mai bune avioane din al doilea război mondial și nemții ne-ar fi dat nouă Ucraina cu Crimee cu tot, ca s-o spoliem ca și când ar fi fost țărișoara noastră. Dar noi am fost niște șancali.

-Așa este, am confirmat eu, nu poți fi și șancal și măgar în același timp, riscul fariseismic e mare. Lasă că acu’ ne survolează câte-o zburătoare N.A.T.O., ca în cartea aia, „Zbor deasupra unui cuib de matracuci”.

-Dom’ne, să-ți fac o mărturisire, știi ce cred io de fapt ?- zise Marele Maestru, în timp ce-și finaliza opera. Io cred că de la Burebista încoa’, în tot cursul istoriei noastre naționale, noi am fost ca în piesa aia „Take, Ianke și Catâr”.

Apocalipsa părților de vorbire

Cum destinul unora dintre noi se întâmplă să fie vitregit de cruda soartă când ne e lumea mai dragă, într-o bună zi, prin clasa a V-a, loviră mișelește părțile de vorbire. 

Zadarnic i-am demonstrat științific profesoarei că părțile de vorbire sunt dăunătoare pentru organism ca E-urile din produsele 100% naturale de la Carrefour. Degeaba am jurat că nu le vom mai folosi niciodată, că vom fi muți ca o lebădă vieneză- șnițel țigănesc în devenire, iar în patria noastră de-acum silențioasă zăpada făpturii va ține loc de cuvânt: părțile de vorbire ne dădură de ne juliră.

Prima fu o parte de vorbire pe care am urât-o de când am auzit de ea și care avea, de altfel, un nume predestinat: abjectivul. 

Apoi urmară substantivele, care nu ne erau deloc comune, ci total improprii și după ele injecția și interjecția, două chestii care aveau în comun ceva cu urlatul.

Veni la rând o parte de vorbire al cărei studiu îndelungat ne chiorî pe toți: conjunctivita. Băieții urau conjunctivitele, fie ele simple sau compuse și își băgau p__a în ele: așa au apărut conjunctivitele coordonatoare co-pulative.

Verbele la modul lindicativ ne trezeau imediat un comportament vindicativ. La participiu am chiulit, nedorind să participăm, căci niciunul dintre noi nu era mai mult ca perfect. Ce să mai, pentru noi toate verbele astea goale erau la modul suspin, frate!

Complimentul parcă totuși ne plăcea, fie el chiar indirect, că, deh, orice măgariu prost își înalță capul cu mândrie când îl strigi „maestre”.

Pronumele era singura parte de vorbire pe care o știam bine, deoarece în fiecare dimineață, la înviorare, profesorul de sport urla la noi: „numele și pronumele!” Cei care aveam un nume și un pronume eram invidiați de cei care aveau un nume și două pronume, căci asta însemna mult mai puțin de învățat.

Totuși, pe vremea aia, eram expuși la tot felul de contacte neprotejate: nu se inventase încă prezervativul pentru limba română, de care se bucură elevii din ziua de azi, astfel că din când în când ne mai contaminam cu câte ceva sintaxă și morfologie.

  

Și după ce ni se împuie capul cu toate părțile de vorbire de mai sus, urmă într-o zi lucrarea diavolului de control finală. Iar după corectare profesoara îmi zise: „Domnule elev, traiectoria dumneavoastră școlară se intersectează cu disperarea, iar în punctul de intersecție Van Ghelie își freacă labiile de fericire”.

Și m-am dus abătut acasă și m-am gândit că n-ar fi total dăunător ființei mele intrinseci să văd cum folosesc marii scriitori ai neamului părțile de vorbire în operele lor nemuricioase.

Așa că prima dată am pus laba pe Eminescu și am văzut că un criptic literar îl numea „poetul nepereche” zis și poetul impar:

„Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!”

Hau, ce mândrețe de pleonasm, am zis încântat, ia să văd ce mai scrie pe aici:

„S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta…”.

Hi, hi, m-am bucurat, cum s-o fi făcând că poetul vorbește despre cavalerii de la Malta în 1396 (anul bătăliei de la Nicopole), când ăștia pe vremea aia erau în Rhodos (abia pe la 1523 au fost expulzați de acolo de turcaleți și au ajuns în Malta)? Și am fost fericit că, pe lângă gramatică, poetul nepereche zis și poetul impar mai greșește și la istorie.

Apoi am zis să învăț ceva și de la unul, Coșbuc, și mi-a picat în mână „Nunta Zamfirei”:

„Sunt grei bătrânii de pornit,

Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!”

Oau, am exclamat încântat, ăsta acordă un adverb invariabil cu substantivul pe care nu-l detemină în gen, număr și caz. 

Deja mă simțeam mai bine, așa că am trecut la  Alexei Mateevici:

„Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng și care-o cântă

Pe la vatra lor țăranii”.

Oho, faptul că nici măcar Alexei Mateevici nu știe cum stă treaba cu pronumele relativ „care” în acuzativ, ar impresiona până și o familie monoparentală fără copii, am zis.

Păi dacă ăștia sunt considerați poeții neamului pentru că fac asemenea greșeli, la greșelile mele aș putea să ajung ușor cândva Ministrul Culturii, am zis, și m-am culcat liniștit pe-o ureche. Iar în somnul meu dulce am avut un vis în care se făcea că în fața mea stătea Iorga în prostoană iar eu îi ziceam: „Mo, diletantule, n-ai scris tu toată viața ta cărți câte am citit eu”.

Și a doua zi m-am dus la școală împăcat cu mine însumi, cum îi stă bine unui viitor sinistru al culturii analfabet, și în subsolul tezei la limba română am scris următoarea notă: „Rog ca orice eventuală greșeală gramaticală să fie considerată licență poetică”.  

Când pescuitul în ape tulburi dă roade!

Patriarhul Daniel a cerut demiterea lui Pițurcă de la cârma naționalei, deoarece este cunoscut ca Satana

La solicitarea Patriarhului Daniel, care s-a declarat revoltat că echipa națională de fotbal ascultă la antrenamente de porunca Satanei, FRF a decis înlocuirea lui Victor Puțircă cu doi antrenori cunoscuți ca oameni pregătiți, neafectați încă de scandalurile din fotbalul românesc: Lucian Boia și Gabriel Liiceanu.

Astfel, dacă până acum aveam o echipă națională formată din jucători debordând de prostie care nu se calificau la Campionatul Mondial, măcar de acum încolo vom avea o echipă formată din jucători culți care nu se vor califica la Campionatul Mondial. 

Nici nu au fost numiți bine la națională, că Boia și Liiceanu au și început să trimită Federației eseuri în care fac o analiză aprofundată, din punct de vedere socio-istoric și mitologic, a jocului prestat de națională în ultimii ani.

În primul dintre aceste eseuri, intitulat „De ce este naționala României altfel?”, Lucian Boia analizează comparativ naționala României și echipele naționale din Occident.

În cel de-al doilea- „Calificarea naționalei României la Campionatul Mondial de Fotbal. Istorie și mit în conștiința românească”- Lucian Boia anticipează perspectiva pe termen lung a fotbalului românesc.

Ca să nu rămână nici el mai prejos, Gabriel Liiceanu a elaborat studiul „Naționala de fotbal a României. Despre limită”, în care tratează aprofundat situația actuală de la națională.

În acest moment, naționalei noastre îi mai lipsesc numai fotbalul și un preparator fizic de excepție, motiv pentru care FRF este în negocieri cu Neagu Djuvara.

Cu Neagu Djuvara ca preparator fizic, jucătorii noștri ar învăța să reziste fizic pe finalul meciurilor chiar și la vârsta de 80 de ani și, mai mult, să evolueze în teren și la 80 de ani ca la 25, adică la fel de prost.

„Pentru ipoteza în care voi ajunge la un acord cu FRF, deja am în pregătire două cărți: una intitulată „Naționala României. Între Orient și Orient” și una inspirată de Nicolae Iorga: „Naționala României. Byzance apres Byzance”, a declarat Neagu Djuvara.

Se pare că FRF a apelat la serviciile lui Neagu Djuvara și ca urmare a abilităților lui de negociator, pentru care, de altfel, a și fost trimis în dimineața zilei de 23 august 1944 la Stockolm, în vederea negocierii păcii cu U.R.S.S.

Pentru ca presa să nu-i bată obrazul că naționala de fotbal nu se va califica la Mondiale nici în următorii 50 de ani, FRF intenționează să-l trimită pe Neagu Djuvara la negocieri în Tahiti, pentru a-i convinge pe oamenii de fotbal din micul stat insular să-i cedeze României locul său din Cupa Confederațiilor. Practic, aceasta este singura șansă ca naționala României să mai poată întâlni în meciuri oficiale echipe precum Mexic, Nigeria sau Uruguay.

Invidios pe Martin Scorsese, Lars von Trier s-a hotărât să-și deschidă și el firmă de protecție și pază în România

Succesul financiar înregistrat în România de celebrul regizor Martin Scorsese cu societatea sa de protecție și pază Scorseze Security i-a convins și pe alți regizori să investească în acest domeniu în țara noastră, unde practic sunt hoți suficienți pentru toată lumea.

Ca oricărui investitor care o ia de la zero într-o țară străină, lui Martin Scorsese nu i-a fost deloc ușor când a înființat în România Scorseze Security. A fost primit de cetățeni chiar cu ostilitate, mulți dintre ei obiectând că nu poți pune lupul de pe Wall Street paznic la oi. Treptat, treptat, oamenii s-au obișnuit cu autoturismele de la Scorseze Security pe șoselele patriei și astfel afacerea regizorului american în România a intrat pe profit.

Succesul lui Martin Scorsese în România cu societatea sa Scorseze Security l-a inspirat și pe Lars von Trier, care e ferm hotărât să înființeze și el în România o firmă de protecție și pază: Von Trier Security. Deși mulți se așteaptă la o concurență acerbă între firmele cu același profil ale celor doi regizori, se pare că nu va fi deloc așa, Lars von Trier intenționând să acapareze cu firma sa de protecție și pază doar segmentul de clienți reprezentat de anticriști, melancolici și nimfomane.