Google+

vineri, 3 octombrie 2014

Din ciclul „Istoria altfel decât în manuale”


În monografia „Dragoslavele”, prima monografie a unei comune din România premiată de Academia Română, scrisă de învățătorul Rădulescu-Codin și de preotul I. Răuțescu, tipărită în 1923 la Tipografia Gheorghe N. Vlădescu din Câmpulung Muscel, am găsit una dintre cele mai detaliate descrieri ale puternicelor lupte de la Dragoslavele-Valea Mare-Pravăț dintre armata germană a lui von Falkenheyn și armata română, din toamna lui 1916. 
Una dintre comunicările colonelului Grecescu către superiorii săi, cu privire la evenimentele din 24 oct. 1916, mi-a atras în mod deosebit atenția, așa că o redau aici:
„Nemții n'aveau mâncare. Ca să-i prindă, spre a afla noutăți, ai noștri frigeau carne de porc în untură, așa că mirosul ajungea până la dânșii. Câte un Neamț se ridica din tranșee și, ori prin graiu, ori prin semne, cerea:
-Dă-mi și mie mâncare.
Că îți dau tutun și parale!
-„Vino'ncoa de-ți ia”, răspundea Românul. Nemții veniau și atunci erau luați prizonieri. Dar se rugau, plângând, să nu-i scrie în registru că au venit ei singuri, ci să spue că au fost prinși” (pag. 355).
Iar la pag. 366 am mai găsit o relatare de mare angajament:
„Într' o companie erau 2 țigani, cari, în fiecare noapte, plecau din tranșee și porniau spre vrăjmași, căutând să vâneze patrule inamice: îi surprindeau, îi omorau și le luau ce-aveau asupra lor” .



miercuri, 1 octombrie 2014

Am venit spăsit, croit să strâng cureaua!

Se împlinesc astăzi 5 ani de când a trecut în neființă ultimul român care pronunța corect cuvântul „spăsit”. Cuvântul „spăsit”, pe care îl regăsim exact în această formă în DEX și în DOOM, înseamnă pocăit, smerit sau nevinovat și a intrat în limba română pe filieră slavă (sŭpasiti).
Din păcate însă pentru adjectivul „spăsit”, el a fost contaminat diacritic de mult mai utilizatul în vorbire verb „a ispăși”, astfel că în prezent aproape s-a generalizat forma greșită „spășit”. Și nu am niciun dubiu că în curând Academia Română, în dulcele stil clasic, mai întâi va declara greșeala ca fiind „tolerată”, iar apoi o va ridica la rang de normă. Căci întotdeauna este mai ușor să-ți transformi propriile greșeli în reguli decât să te străduiești a le corecta. De la romani ni se trage, cu al lor „error communis facit ius” (adică ceva de genul „eroarea generalizată într-o comunitate statornicește dreptul”).
În ce mă privește, mă voi încăpățâna să folosesc forma „spăsit”. Măcar de dragul lui Alecsandri, cu a sa piesă de teatru „Arvinte și Pepelea” conținând următorul fragment pe care mi-l amintesc în fiecare noapte cu cer senin: „Luna? Ha, ha, ha !... Luna-i o şârată bătrână... Multe vede, multe ştie şi tot spăsită se pare”.

miercuri, 24 septembrie 2014

Ce discurs electoral a la Jerome K. Jerome i-aș compune eu lui Klaus Iohannis

„În țara unde neamțul devine președinte, păsăruica va ajunge să prefere colivia și să-i privească, plină de dispreț, pe cei câțiva declasați necivilizați care continuă să-și înjghebeze cuiburile prin hățișuri și copaci. Cu timpul, fiecare pasăre, suntem convinși, își va avea locul său bine stabilit într-un cor general. Ciripeala asta așa, cum dă Dumnezeu, fiecare după capul lui, este enervantă pentru mintea germană precisă; nu există pic de organizare în toată debandada asta. Președintele neamț meloman o va organiza. Un păsăroi impozant, cu o gușă bine dezvoltată, va fi dresat să dirijeze și fiecare zburătoare, în loc să-și irosească trilul într-o pădure pe la cesurile patru dimineața, va cânta, la ora indicată, în grădina unei berării, cu acompaniament de pian.
Un președinte neamț se interesează în cel mai înalt grad despre cum trebuie să arate grădina fiecărui român. Șapte trandafiri sădiți pe latura de nord, șapte pe latura de sud și dacă nu cresc toți de aceeași mărime și de aceeași formă, președintele neamț nici nu poate dormi noaptea.
Un președinte german îndrăgește foarte mult câinii, dar de regulă îi preferă pe cei de porțelan. Cățelul de porțelan sapă mai rar gropi în grădină ca să-și îngroape osul și niciodată nu împrăștie un răzor spre cele patru vânturi cu picioarele dinapoi. Din punctul de vedere al unui președinte german, el este câinele ideal. Stă unde îl pui (dacă nu este manevrat de un dușman care-ți poartă pică că n-are valoarea ta) și niciodată nu vine acolo unde nu-l dorești. Ce să mai tura-vura, un câine desăvârșit în toate privințele, în concordanță cu ultimele exigențe în materie.
La o anumită dată, toamna, un președinte german își culcă tufele de flori la pământ și le acoperă cu rogojini; și la o altă anume dată, primăvara, le dezvelește și le ridică iar în picioare. Dacă se întâmplă să fie o toamnă excepțional de frumoasă sau o primăvară excepțional de întârziată, cu atât mai rău pentru nefericita plantă. Un președinte neamț nu admite ca planurile sale să fie perturbate de o instalație atât de prost reglată cum este sistemul solar. Neputând controla mersul vremii, un președinte neamț neaoș îl ignoră.
Dintre copaci, un președinte etnic neamț preferă plopul. Alte naționalități conlocuitoare, dezordonate, n-au decât să cânte farmecele întortocheatului stejar, ale răsfiratului castan sau ale unduiosului ulm. Nu și un președinte neamț. Pentru el, plopul crește acolo unde îl sădești și cum îl sădești. Nu are păreri personale întortocheate. Nu râvnește nici să se unduie sau să se răsfire. El crește rectiliniu și perpendicular, așa cum ar trebui să crească orice copac în viziunea unui președinte neamț.
Unui președinte neamț îi place priveliștea din vârf, însă acolo va găsi musai un indicator care să-i impună în ce parte să privească. Dacă, în plus, va găsi afișat în vârf și un anunț care să-i interzică să facă una sau alta, acest fapt îi va da președintelui neamț un sentiment sporit de confort și siguranță. Căci schimbările provoacă neliniști, nu?”

luni, 25 august 2014

Cam ce cărți le-ar putea dona Elena Udrea copiilor de la sate

Cică în campania pentru alegerile prezidențiale Elena Udrea va dona cărți copiilor de la sate. Imediat ce am auzit știrea, mi s-au și învălmășit în minte 20 de titluri de cărți pe care le va face cadou Udrea micuților:

-Ursul păcălit de vulve;
-Fata nababei și fata moșneagului;
-Vrăjitorul din SlobOZ;
-Alice în Țara Minciunilor;
-Scufi-mi-ai Roșia;
-Stai capra cu trei iezi;
-Ocolul Pământului în 80 de vile;
-Punguța cu ghiolbani;
-Creierele cât furnica;
-Teleorman- O mie și una de morți;
-Uimitoarele aventuri ale baronului local Münchhausen;
-Ali Baba și cei 40 de parlamentari;
-Ținutul Blănurilor;
-Mica sirenă și girofarul;
-Albă ca zăpada și cei șapte pisici;
-Motanul înțărcat;
-Frumoasa din pădurea adormuită;
-Hansel și Disgretel;
-Cartea junglei politice;
-Doi fetuși cu stea în frunte.

duminică, 20 iulie 2014

În care se arată că mai avem nevoie și de ceva istorie ca să știm limba română- Partea I

Nici nu am pornit bine televizorul, că o bezmetică domnișoară cu ugerul la vedere, care prezenta știrile sportive, s-a și repezit să mă informeze, cu un zâmbet tâmp, că „X a dat sfoară-n țară”
Observ că în ultima vreme mai toată lumea folosește greșit această locuțiune verbală al cărei sens este acela de a face cunoscut tuturor ceva, a transmite o veste. Corect este „a da sfară/ șfară în țară”. Sensul inițial al acestei locuțiuni era acela de a comunica un pericol iminent prin intermediul focurilor aprinse pe formele de relief mai înalte (pentru a fi văzute)- exemplul cel mai cunoscut este acela al semnalizării năvălirilor tătare în vremea lui Ștefan cel Mare cu ajutorul focurilor aprinse pe dealuri. Termenul de „sfară” (în Moldova și „șfară”) a intrat în limba română pe filieră slavă, unde cuvântul „skvara” a desemnat mai întâi jertfa prin ardere adusă zeilor, iar apoi chiar mirosul grăsimii arse sau al lumânărilor din seu.
Cu încântare am constatat recent, în urma unei preumblări prin acele locuri, că bătrânii din nordul județului Iași și cei din județul Botoșani încă mai numesc și azi „șfărărie” sau „șfărăraie” fumul rezultat din topirea grăsimii porcului.
                                                          
O altă expresie a cărei origine scapă multora este „colac peste pupăză” (expresie care sugerează un necaz venit imediat după un altul). 
Când aud această expresie, mulți se și gândesc la sărmana zburătoare din clasa Upupidae, cucul arminesc al lui Creangă, cum se chinuie ea să-și ia zborul de pe masa gospodarului cu un colac ciordit în spinare.
În realitate, „pupăza” din expresia noastră reprezintă cu totul altceva, și anume tot un colac, în formă de pasăre (i se mai spune și „pasăre de pită”, „porumbel” sau „hulub”) care se coace de obicei la înmormântări și parastase (legat deci de ritualul funerar- așa se explică înțelesul de „necaz mare” al expresiei „colac peste pupăză”).
Nu știu dacă acest colac în formă de pasăre reprezintă simbolul creștin al Sfântului Duh sau este vorba de credința arhaică, precreștină, conform căreia, după moarte, sufletul s-ar transforma în pasăre. Înclin însă spre ultima variantă, și asta și din cauza excursiei pe care am făcut-o în timpul liceului (când mă puseseră pe jar fabulațiile  din „Dacia preistorică”-1913- a lui Nicolae Densușianu și ale lui Napoleon Săvescu) în satul Loman, la poalele Munților Sebeșului. În acest sat încă se mai pun în cimitir monumente funerare care constau nu în cruci, ci în stâlpi asemănători ca model Coloanei lui Brâncuși de la Târgu Jiu, cu o pasăre în vârful fiecărui stâlp (vezi foto mai jos).



În unele zone, colacul numit „pupăză” mai apare și în ritualurile de nuntă, în cadrul cărora semnifică sporul, fecunditatea. Poate că, de fapt, de aici se trage sensul expresiei „colac peste pupăză”, ar zice hâtrul: după un necaz precum nunta, reprezentată de „pupăză”, survine trecerea pe lumea cealaltă, reprezentată de „colac”.

Să vorbim puțin și despre expresia „ai carte, ai parte”, al cărei sens se pare că iluștrii noștri contemporani l-au pierdut cu totul.
Aproape oricine aude această expresie îți va spune că înțelesul ei este următorul: „Stai dracu’ cu burta pe carte, loază, că altfel în loc să faci scolioză în fața calculatorului, vei da cu sapa în mijlocul naturii!”
La origini, expresia se referă la altceva: „cartea” reprezenta scrisoarea, hrisovul prin care domnitorul îi împroprietărea pe protejații, favoriții lui sau pe cei care se remarcaseră în luptă asupra unui lot de pământ (titlu de proprietate, dacă vreți).
Expresia „ai carte, ai parte” însemna, deci „ai hrisov de la domnitor pe lotul cutare, deci ești proprietar”.
Sensul de „scrisoare” al cuvântului „carte” încă se mai păstra în vremea lui Eminescu, care ne spune în „Scrisoarea III”:
„De din vale de Rovine,
Grăim, Doamnă, către tine,
Nu din gură, ci din carte,
Că ne ești așa departe”. 

joi, 10 iulie 2014

Postare fără număr, fără număr

Care ziceai, mo, praleo, că Guță nu știe să cântă muzică dă valuare? Ia-uite aci, Andrea Boticelli în prostoană, să moară dujmanii-n pungi d-un kil: