Nimic nu se pierde, totul se transformă! Depinde în ce.

Era cam prin anul 2000 când pățania de la tribunal a lui nea Ion făcu furouri prin micul nostru sat. De vreo trei ani, nea Ion își ducea existența într-un adevărat roman de capră și șpagă, duelându-se aprig pe holurile și prin culisele tribunalului cu vecinul său. Fiecăruia i se restituise câte un hectar de pădure și vecinul lui nea Ion cică încălcase cu 10 cm linia de hotar cunoscută din moși-strămoși.

În cele din urmă ajunseră într-o dimineață de iarnă la ceea ce avocatul lui nea Ion preconiza a fi ultimul termen al procesului. Nea Ion se sculă de dis-de-dimineață, își puse pe el cojocul cel bun, își îndesă pe cap căciula nouă de astrahan (care nu avea suficient loc pe scăfârlie, vezi, asta înseamnă să te trezești cu noaptea în cap) și o porni spre tribunal. Urmat, se înțelege, de un cârd de rude dornice să audieze extraordinara pledoarie a avocatului de la oraș angajat de nea Ion. Că doar nu-i căraseră degeaba brânză de oaie în coajă de brad toată vara, nu?

In sala tribulanului nu era loc să arunci un ac. Cu toate astea părțile potrivnice își aruncau continuu ace din priviri.

În cele din urmă intră și complexul de judecată, cum îi zicea nea Ion. Sau, mă rog, compleul de judecată, cum l-a corectat fii-sa a mai tânără, fată cultă, care terminase Dreptul la Spiru Haret.

-Stimați justițiabili - rosti președintele de complet într-un grai ciudat pe care nea Ion îl numea „limba judecătorească” - vă rog să fiți atenți, deoarece în tribunalul ăsta se fură ca-n codru.

-Bă, ce om corect, ai văzut cum ne-a spus-o el franc de la început? Nu ca ăilalți judecători, care n-ar recunoaște în ruptul capului” – îi șopti nea Ion nevestei, crezând că domnul președinte se referea la membrii instanței.

Apoi, trecându-l prin stomac niște fiori de bucurie cauzați de faptul că avea norocul să-l judece un om așa cinstit, ieși din sală și se duse în curte, la WC-ul turcesc al tribunalului. Și în timp ce stătea omul nostru pe vine în WC-ul instanței, ținând în brațe poalele cojocului său de sărbătoare, ușa se izbi de perete cu un bubuit îngrozitor și o voce groasă tună de deasupra lui nea Ion:

-Ce faci, bă, aici?

-Păi nu vezi, mă... cac – abia îngăimă nea Ion, îngrozit, în patria lui zăpada făpturii ținând loc de cuvânt.

-Păi, bine, mă, cu căciula-n cap?! – tună din nou vocea groasă de deasupra lui. Apoi o mână energică îi smulse de pe cap căciula nouă de astrahan, ușa WC-lui se închise la fel de brusc cum se deschisese, iar nea Ion rămase buimac pe vine, strângând în poală poalele cojocului său de sărbătoare și mormăind: „Mă, al dracu’ președinte nu se referea numai la judecători când zicea că aci la tribunal se fură ca-n codru”.

De-atunci au trecut vreo 15 ani. Eu mi-am adus aminte de toată tărășenia de curând, când cutreierând ulițele satului ca să retrăiesc copilăria în amintiri, l-am reîntâlnit pe nea Ion, acum în vârstă de 84 de ani.

-Hai să trăiești, nea Ioane, ce-ți mai face, bre, hectarul de codri seculari, pentru care ai jertfit matale bunătate de căciulă de astrahan?

-Eh, face pe dracu’ hectaru’ lu’ pește de codri seculari de mămăligă... L-am vândut acu’ câțiva ani. Și eu, și vecinu. Ce era să facem? Cum să mai supraveghem? Acum suntem bătrâni și singuri, căci copiii noștri au plecat din țară, ca să șteargă la cur bătrânii altor nații. A venit primaru’ la toți și ne-a zis: „Hai, bre, v-am aranjat să vindeți la o firmă mare, 5000 de lei hectaru’, o groază dă bani”. Și am vândut, și-așa-l tăiau alții. În prima duminică de după vânzare, din comisionu’ lui, domnu’ primar a dat masă mare la căminul coltoral, cu bere și mici și l-a adus să cânte pe Văru’ Săndel. Că se apropiau și alegerile. În timp ce noi ne mâncam copacii sub formă de mici, îi beam sub formă de bere și îi ascultam sub formă de Văru’ Săndel, pe drum deja începuseră să treacă încărcate cu lemne camioanele firmei care ne cumpărase pădurile.

Din codrii noștri seculari au mai rămas acum niște amintiri. Și o grămadă mare de căcat la WC-ul din fundul curții căminului cultural. Cântecele lu’ Văru’ Săndel le-am uitat de mult timp.

Serviciul sătesc de ambulanță

Pentru că nu mai e mult până la alegerile locale din 2016, primarele nost’ luă decizia să înființeze un  serviciu sătesc de ambulanță cu care, în lipsa unei bâte de baseball, să rupă gura târgului.

Trebuie acu’ să precizez că în satul meu în care, dacă nu m-aș fi născut noaptea, s-ar fi putut spune că am văzut lumina zilei, toți iubim legea ca pe aproapele nostru pe care-l crestăm cu brișca duminica la căminul coltoral din terțe motive doctrinare. Așa că, în conformitate cu Legea nr. 95/ 2006 privind reforma în domeniul sănătății, conducerea serviciului nostru sătesc de ambulanță fu încredințată unui manager general  și unui comitet director format din managerul general, directorul medical, directorul economic, directorul tehnic şi asistentul-şef, toți la curent cu ultimele modificări pă partea dă alfabet.

Funcția de execuție pe căruța ambulanței fu încredințată unui căruțaș cu experiență similară de cel puțin 5 ani și, în lipsă de șasă cai frumoși, celor două gloabe ale lui nea Ilie.

Odată greul rezolvat, ne apucarăm de serviciul mobil de urgență și de serviciul de descarcerare. Pentru serviciul mobil de urgență luarăm celularu’ popii, că-i știe număru’ tot satu’ din cauză de botezuri, nunți, înmormântări, și-l agățarăm cu un elastic în vârful nucului din fața Primăriei, singurul copac din sat unde e semnal 24 de ore din 24.

Pentru serviciul de descarcerare donai eu, în mărinimia mea, un levier, deși mai aveam nevoie de el ca mediator în raporturile cu vecinul de la miazănoapte, care mută periodic semnele de hotar.

Acu’ abia așteptăm să intre unu’ la crâșmă în comă alcoolică, ca să vedem dacă serviciul sătesc de ambulanță îi perfect funcțional sau trebuie să mai implementăm ceva îmbunătățiri.

Moment poetic, cum ar veni

-Există cultură și la noi în Vaslui, detractorilor – le scrise Maricica pe Facebook oamenilor răi care nu mai pridideau să-i bălăcărească pe vasluieni că câr, că mâr, că așa și pe dincolo. Ca și când neologismul folosit nu ar fi fost suficient pentru a-i susține afirmația, ea simți nevoia nevoia să-și întărească opinia și cu un vers care, deși complex, reda mai degrabă nevoile ei primare: „Dați-mi un trup, voi, munților!”

Și deodată, ca într-o veritabilă capodoperă de Coelho pentru protozoare cu IQ subunitar, întreg universul conlucră făcând exces de zel  în vederea soluționării pozitive a solicitării sale. Ușa îi fu făcută țăndări în 34 de milisecunde și Maricica avu parte, timp de mai multe ore, nu de un singur trup, ci chiar de șapte trupuri. Deh, univers superior calitativ. Dar mai ales cantitativ.

                         

-Dați-mi un trup, voi, munților – declamă timidul student ochelarist în timp ce admira Ceahlăul la apus, un uriaș cu fruntea-n soare, de strajă țării noastre pus.

-Marș în pixda mă-tii dă ochelarist cu pistrui, unde te crezi, în lumea civilizată? Păi dacă vrei ceva de la noi, ia completează tu o cerere și poate cândva îți vom răspunde. Dacă n-om fi ocupați – îi răspunseră munții.

-Dați-mi un trup, voi, munților – se rugă fata.

-Asta vrea să apară în Playboy, pe copertă - comentară malițioși munții.

-Dați-mi un trup, voi, munților! Altfel am să vă fut! – își preciză punctul de vedere marele bard Marius Lăptucă.

Metamorfoza

Criză în Olimp (piesă kitsch cu happy-end)

Zeii și semizeii de prin părțile Olimpului se adunaseră ca la urss lângă atelierul lui Hefaistos:

-Cinci bitcoini, numai cinci bitcoini și îl puteți urmări pe viu pe singurul grec care muncește - tăia la intrare bilete olimpienilor întreprinzătorul Hermes, zeul comerțului și al tâlharilor.

-În 2000 m-ați pus să le topesc, acu’ m-ați pus să le făuresc la loc, ftuu-te-n cur, măh, Varoufakis, cu matrițele tale dă drahme cu tot, parcă io aș fi Sisif - îl suduia Hefaistos pe ministrul grec de finanțe în timp ce stiliza din baros un fir din mustața zeiței Atena pe o viitoare monedă de cinci drahme.

-A zis cineva Sisif? Am auzit Sisif? Unde o mai fi procletul ăla, sper că nu se sustrage de la executarea pedepsei prin muncă remunerată în bolovani – tună măritul Zeus.

-A cârtit din nou împotriva Ta, Mărite, și l-am trimis să ispășească într-un hotel cu all-inclusive pentru români. Cară non-stop la tăvi cu mâncare pentru turiștii români, da’ ăia nu se satură niciodată – răspunse încântată Hera, cea căreia, spre deosebire de Eva, niciodată nu-i cădea frunza, mai degrabă din cauza lui Zeus decât pentru că era rezistentă.

-Dar ce-i gălăgia asta afară?- tună din nou Zeus.

-Sunt turiștii nemți veniți în concediu la jignit în insulele grecești, explică Nyx, zeița nopții, cea mult iubită de spărgătorii de bancomate.

-Mda? Hermes, trebuie neapărat să încheiem și noi un contract cu Banciu și Mircea Badea, ca să-i jignească pe nemți în numele nostru, că doar ei sunt omphalosul, recte buricul pământului, pă partea de imprecații – ordonă Zeus.

-Mue celor care nu sunt cu noi – răsună deodată în tot Olimpul strigătul de luptă al galeriilor marilor echipe de fotbal bucureștene. Desigur, nu putea fi decât Ares, cel întotdeauna pus pe harță.

-Ce faci, fă, Artemis, aveai chef dă niște săgeți în creditorii internaționali? – o întrebă rânjind zeul războiului pe zeița vânătorii.

-Nenea Ares, vreau și eu săgeți, vreau și eu, te roooog! – se smiorcăi micul Eros.

-Marș în pixda mă-tii de aci, mă, prâsleo, se stropși la el neînduplecatul Ares.

-Da’ de cee, nenea, cee, mă confunzi cu Oedip? – protestă micul Eros.

-Alo... alo... stați la locurli voastre, tovarăși! Alo... alo...! Ne-am adunat aici să găsim o rezolvare crizei elene, hai să stăm și să cugetăm – propuse înțeleapta Atena.

-Păi da, nici nu mă așteptam să cugetați în timp ce faceți ceva – mormăi Hefaistos.

-Io zic că cea mai bună soluție ca să ieșim din criză este să mărim alocațiile. Și pensiile – propuse Zeus, cel care, nefiind recunoscut pentru agerimea minții sale, s-ar fi prefăcut chiar și în taur ca să fută Europa.

-Eu zic să-i invităm pe toți creditorii internaționali la un ospăț și apoi să-i cazăm la mine – fu de părere Hades.

-Dar dacă l-am pune pe Hypnos să adoarmă Troica și apoi eu i-aș face pe creditori la buzunare? – veni cu o soluție practică descurcărețul Hermes.

-V-aș scoate eu din căcat, dar nu este foarte facil să emiți judecăți de valoare fără ficat – se auzi un strigăt tocmai de pe vârful Elbrus.

-Cred că am găsit eu soluția, zise din nou înțeleapta Atena. Îl vom trimite la necruțătoarea Angela pe marele poet al românilor, Marius Lăptucă, ca să-i recite în numele nostru una dintre capodoperele sale.

Zis și făcut: înaripatul Pegas îl transportă cât ai zice proxenet pe bard direct la Berlin. Ajuns în fața nemiloasei Angela, acesta se așeză în genunchi în fața ei și, cu o privire arzătoare, declamă unul dintre nemuritoarele sale versuri de dragoste: „Am să te fut!”

Necruțătoarea Angela se înmuie toată imediat, pen’ că niciodată până acum nu mai auzise de la vreun muritor așa ceva.

-În ce bancă vor grecii banii, dragule? – îi susură ea marelui bard Marius Lăptucă cu o voce melodioasă.

La piață

Încărcat cu vreo două sacoșe, am intrat în Piața Dorobanți prin Beller ca să ies prin Calea Dorobanților. Normal că nu intenționam să cumpăr nimic, doar nu eram prost. Voiam doar să mă bucur de cele 15 minute de celebritate la care, după cum zicea Pascal Bruckner, orice individ, în general martir al fadului, are dreptul în a sa viață.

Pen’ că nu există în zonă oameni mai adulați decât cei văzuți ieșind cu sacoșele pline din Piața Dorobanți.

-Dacă tot am intrat aici, ia să arunc io un ochi de șoim cu ochelari, mi-am zis trecând prin piață ca un adevărat Napoleon într-un Waterloo al cireșelor și legumelor atât non-umane, cât și umane.

Așa că m-am apropiat de o tarabă cu cireșe. Patruj’ dă lei kilu’, în Matache era 7 lei, din aceeași încrengătură.

-Doamnă, m-am adresat stimatei vânzătoare de o etnie neprecizată la ultimul recensământ, dar unde-i chirurgul cu care colaborați, că nu-l văz?!

-Careeee... chilurg?! – exclamă asta nedumerită.

-Cum care chirurg, ăla care scoate rinichii pofticioșilor la cireșe, un kil de cireșe – un rinichi, pare un troc rezonabil, nu?

Parteneriatul (după Julio Cortazar)

-Domnilor, toate celelalte insecticide sunt numai prospect și cutii colorate cu imaginea unor muște și gândaci agonizând teribil, dar, vă jur, ele sunt de fapt tonice pentru insecte, pulverizezi și gângania intră într-un soi de grozav entuziasm, o ia la deal pe pereți sau se învârte între cutele hainelor, ideea e că i-ai făcut un bine și te-a mai costat și o groază de bani. Pe când, la insecticidul meu, nu e nicio șmecherie, iată, un tub adevărat și simplu, la un preț fără concurență și, nici nu e cazul să-l împopoțonezi cu tot felul de figurine colorate, chiar acum vă veți convinge că produsul e nobil, vă garantez eu!

Și Josė scoase un borcan și îl ridică pentru ca toți să poată vedea captivul țânțar în mărime naturală care dă rotocoale prin aerul rarefiat. Deschise pulverizatorul nobilului produs, ridică puțin capacul borcanului și cu un gest magistral îi trase parazitului un jet zdravăn direct peste meclă. Acesta înfruntă jetul ca un bărbat adevărat, continuă să mai zboare vreo două secunde, se lipește de sticlă ca și când ar vrea să se odihnească, dar brusc dă din picioare, își pierde sprijinul și cade pe fundul borcanului. Publicul avid asistă cu mare încântare la impresionantele și nenumăratele convulsii ale țânțarului, până la rigiditatea finală.

-Între două și opt secunde până își face efectu’, între patru și cinci secunde până să dea dihania ortu’ popii, explică Josė triumfător. O clipă, o clipă, nu săriți pe mine, că e destul pentru toți, mai întâi doamna de aici, poate are nevoie să se întoarcă rapid la cratiță. Șaizeci de parai, doamnă, și începând cu noaptea asta te bagi în pat și poți să faci orice ai chef cu soțul tău, fără ca vreo gânganie să vă tulbure… de copii nu bag mâna-n foc.

Așa, acum doamna de colo, insectidul ăsta-i atât de bun, doamnă, încât o să vă cadă țâțele de mirare când o să pulverizați cu el... oh, dar cred că ați mai luat de la mine, se pare că știți deja!

În cele din urmă, cumpărătorii se împrăștiară care încotro și Josė mai așteptă câteva clipe. Apoi ridică borcanul și îl scutură:

-Scularea, Toto, nu vezi că s-au cărat cu toții? Hai, adună-ți o dată picioarele, zici că ești o vacă moartă, hai, capul sus, frate, că imediat începem o altă tură! Așa te vreau! Dă o raită până la capac, apoi fă două-trei ture, ca un hulub și ține-te bine, că deja văd două hoaște care vin glonț. Așa, minunat, Toto, tată, exclamă Josė mulțumit punând borcanul la locul lui. Dacă o să continui să te porți frumos, îți promit că la noapte te las două minute pe fundulețul șefei mele. Ceva deosebit, îți jur, Toto! Știu eu ce știu, frate! Nu degeaba suntem asociați, ce crezi!