Domnilor Boia și Pettit

Băiet fiind, ardeii iuți îi culegeam

Și zi de zi mâncam salam cu soia.

De boia, însă, nu mă atingeam

Și nu puteam, nicicum, gândi ca Boia. 

Căci pentru-ai mei Unirea nu era

O simplă marcă de coniac/ halva

Cu gust de-Armata-a-paișpea în ea.

........................................................

Dar haideți, fraților, să facem pace!

Și în Pettit cel Mare să nu-mpungem cu ace,

Căci Vestul (ca și Estul) nu ne place,

De nu lăsăm Realpolitik în pace.

Trăiască limba română și-amicii săi!

De Ziua Limbii Române mă contactară pe Facebook, ca să-mi propună să țin pentru adepții lor un discurs virulent de extremă dreaptă ortografică, tot soiul de naționaliști gramaticali: Limba română moare, dar nu se predă…la școală, Garda Gramaticii de Fler etc.

M-am conformat, căci vorba ceea, capul plecat cu sorcova, sabia nu-l taie:

„Dragi camarazi ai limbii române,

În aceste vremuri de restriște pentru graiul nostru, ne-am adunat să inhalăm, într-o pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză sui-generis, colbul ce s-a așternut peste trecutul vulcanic al neamului. Iar printr-un mirific proces de difosfopiridinnucleotidpirofosfatază, ca o veritabilă enzimă (proteină) ce catalizează reacția de disociere a unei baze azotate activate sub formă de trifosfat, în formă monofosfată, să ne disociem și noi, pentru totdeauna, de trădătorii de neam și țară, care prin mârșava lor encefalomielopoliradiculonevrită au distrus sistemul nervos al fiilor acestei nații!

Căci țineți minte, degeaba vor încerca ei pe Facebook și aiurea multiple gastropilorduodenojejunostomii asupra noastră, pentru a ne diminua apetitul pentru limba română! Noi îi vom trata de sus doar cu dozele de diclordifeniltriclormetilmetan pe care le merită!

În încheiere vă doresc ca, printr-o termoconductibilitate ridicată la rang de artă, să vă bucurați cât mai mult de căldura corpurilor apropiate”.

(Aplauze, aplauze prelungite, aplauze furtunoase, aplauze în picioare, aplauzele furtunoase în picioare se transformă în ovații, sala-și strigă „ura”).

În care se arată cum ne ajută matematica să călătorim în condiții de maximă siguranță

Domnul K, profesor de matematici într-un orășel de provincie, mi-a servit întotdeauna ca model pentru a rezolva cât mai practic situațiile dificile cu care mă confrunt.

Acum, pentru exemplificare, vă voi povesti cum a rezolvat dânsul cu pragmatism cea mai dificilă situație în care l-a pus viața cea perfidă. Într-o bună zi, profesorul fu înștiințat pe e-mailul său de Yahoo de o rudă mai îndepărtată din Nigeria, Mobutu N’Denghe, de care parcă-și aducea vag aminte din fragedă pruncie, că a primit în Lagos, prin testament, o moștenire de 40 de catralioane de diamante și un compas de cleștar pentru la școală. Încântat, profesorul alergă imediat către agenția de voiaj din oraș, să-și cumpere bilet de avion pentru a-și recupera moștenirea nigeriană. Pe drum se cufundă cu totul în niște calcule complexe, încercând să determine dacă, după ce din moștenire va cumpăra de unul singur Cumințenia Pământului și va finaliza în exclusivitate Catedrala Mântuirii Neamului, apărând astfel la televizor, îi vor mai rămâne bani să înconjoare de trei ori Pământul pe la Ecuator, cu o șalupă ce consumă în medie 50 l de benzină la suta de mile marine, la un preț mediu de 5,5 lei/ 1 l de benzină. Din reveria aritmetică fu scos brusc doar de înjurăturile unui taximetrist și ale unui hipster bărbos (pleonastic vorbind), cărora le blocase trotuarul afectat, prin cutumă, parcării laterale a taximetrelor, circulației skateboardurilor și, uneori, circulației skateboardurilor peste taximetrele parcate lateral.

Printr-un noroc chior, profesorul reuși totuși să ajungă teafăr la agenție, cumpărându-și mult râvnitul bilet de avion către Lagos. Dar abia acum începu frământarea interioară a profesorului, care, din cauză că urmărise constant pe Discovery emisiunea „Dezastre în aer”, dezvoltase o adevărată fobie față de atentatele teroriste cu bombă din avioane.

-Of, of, se lamentă profesorul, cum să ies eu din această lemă dublă (căci, urmare a deformației profesionale, așa numea dânsul dilema, lemă dublă) !?

În cele din urmă, după câteva nopți de nesomn, profesorul găsi cea mai bună soluție pentru a călători cu avionul în condiții de maximă siguranță: își fabrică singur două bombe artizanale, pe care în ziua plecării le luă în bagajul de mână.

-Dar ce faceți cu două bombe artizanale în bagajul de mână, în loc să le băgați la cală? – îl întrebară mirați cei care verificau bagajele.

-Este cât se poate de simplu, răspunse triumfător profesorul. Există o probabilitate matematică, mică, e-adevărat, ca în avionul cu care călătoresc să se afle o bombă. Însă conform teoriei probabilităților, probabilitatea ca în același avion de pasageri să se afle trei bombe în același timp este zero. Astfel, matematica ne ajută să călătorim în condiții de maximă siguranță.

În care se arată cum a devenit tata disident la 7 ani.

Era prin anii ’50, într-o iarnă cu un ger inclusiv lângă stâlpul hornului, de crăpau pietrele jucându-se cu dânsul, când pe la gospodăriile sătenilor începu să umble dom’ primarele:

-Am belit belengheru’, oameni buni, a venit ordin de la Raion că, dacă nu strângem cotă de 500 de ouă pe zi să dăm la Contract, nu ne mai dă gaz lampant.

Căci satul nostru nu era electrificat pe vremea aia, își luminau oamenii casele cu felinare cu gaz.

-Aoleo, păcatele noastre, de un’ să scoatem noi 500 de ouă pe zi, că nici n-avem atâtea găini în sat. Și alea pe care le avem nici nu se ouă pe geru’ ăsta, sireacele! – se lamentă o babă.

-Tacă-ți fleanca, babo, te apuci să faci ouă dacă vrei lumină de la Răsărit. Iar la primăvară de clocit! – se răsti dom’ primarele.

Și așa se apucă satu’ nostru de strâns ouă pentru ruși. Peste vreo câteva zile, bunicu’ apăru acasă pe înserat cu un litru de gaz și îi zise lui taică-miu, care buchisea niscaiva povești lângă cuptor, la lumina felinarului:

-Așa, copchile, buchisește, buchisește! Și să-i mulțumești lu’ Porumbaca pentru gaz, că tare le-au plăcut la ruși ouăle ei cu două gălbenușuri, acu’ s-or ghiftui cu ele, le mâncă cu pastă de dinți pe pâine și zic „ocin harașo”, îndrăgi-i-ar ciorile, cu manometrele lor de gât cu tot! 

Că așa purtau rușii de gât pe vremea aia, manometre. Pentru ei erau cele mai grozave ceasuri peste care dăduseră în viața lor, vorba ceea: „De la Dunăre la Tisa/ Davai ceas, davai batista/ De la Crișuri pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton”. Iar Porumbaca era o găină uriașă a bunicului, care făcea ouă cu două gălbenușuri. 

Taică-miu a băgat imediat la cap îndemnul bunicului. Și nu mică i-a fost mirarea bunelului când, întorcându-se în seara următoare de la fabrica de cherestea la care lucra, dădu pe uliță de tata, care se plimba țanțoș printre nămeți, cu Porumbaca în brațe și cu o liotă de copii după el, cântând cu toții cât îi ținea gura:

„Țucu-ți creasta ta, găină,

Că ne-ai dat dân cur Lumină!

Trăiască poporu’ rus,

Care sondă-n cur ț’-o pus!”

Poneiul roz cu svastică pe cur.

Poem simbolist

Poneiul roz cu svastică pe cur

Stă gol în ministerul solitar,

Decor de doliu cultural,

Poneiul roz cu svastică pe cur.

Cu pene albe-n spate, pene negre,

Nu-i Pegas, nici măcar vreun balaur,

Ci e doar cel ce, cu celeritate,

Va deveni, din nou, un trubadur:

Poneiul roz, cu svastică pe cur.

Conflict între cutume.

La ultimul meci al echipei noastre sătești în divizia județeană, domnul primare a luat măsuri drastice pentru a preîntâmpina atentatele teroristice, plasând în tribune ca agenți de securitate atât pe șeful nostru de post, cât și pe șefii de post din satele învecinate.

Dar să vezi drăcie: de când ne știm noi, echipa satului a practicat stilul de joc Bumbescu, cu mingea șutată în tribună imediat ce o prinzi. Iar agenții de securitate, recte șefii de post, nu dădeau mingea satului înapoi în teren dacă nu le dădeai șpagă. Tot conform unui obicei adânc înrădăcinat.

-Conflict între cutume, ne-am dat dreacu! – oftă domnu’ primare la finele partidei. Dacă nu aplicăm pentru ceva fonduri europene, mă tem că la următorul meci pe teren propriu nu vom mai putea asigura securitatea împotriva atacurilor teroristice.  

Isprăvile cotoșmanului aristo-cat.

Eram prin clasa a VIII-a, când într-o zi intră profesorul de geometrie în clasă și agrăi:

-Fiți atenți, cocomârlelor, se dă următoarea problemă: Chuck Norris înconjoară Ecuatorul cu o sfoară mai lungă cu un metru decât Ecuatorul. Poate un cotoșman să treacă prin spațiul dintre Ecuator și sfoară?

-Eee, poate pe dracu’, am zis eu plin de cunoaștere, normal că nu poate! Ecuatoru’ are 40.075 km, 1 metru în plus e caca-maca, nu trece nici musca!

-Ia fă tu calculu’, râtane, înainte să gavarești pe clanță asemenea ciuriburișaguri, zise dom’ profesor.

Așa că m-am luat de calculat și peste câteva minute am exclamat:

-Hai să moară ce-am pă casă, mâța aia aristo-cată trece printre Ecuator și sfoară și cu coada pe jumate ridicată, dom’ profesor!

Mi-am adus aminte de astă întâmplare când, făcând ordine prin niște hârtii, am dat peste demonstrația de mai jos: