ANAF-ura mă-sii!

O batrânică vindea astăzi la colț de stradă câteva grămăjoare de ștevie și urzici. Imediat m-a cuprins un sentiment de revoltă împotriva babei, gândindu-mă cum,  în acest mod subversiv, este subminată însăși economia națională și cum, dacă ar plăti impozitele către stat, cel puțin jumate din ștevie ar fi acum în farfuriile parlamentarilor defavorizați cu părinții plecați la cumpărături în străinătate.

Așa că m-am pitit în spatele babei și am îmbrăcat imediat vesta mea de cleștar cu însemnele fosforescente ale ANAF. Apoi am sărit brusc în fața ei și am strigat: „Aici trupele de comando fiscal ale ANAF! Certificatul de producător de ștevie și urzici la control! Imediat! Originalul plus copie legalizată. Ooo, dar mi se pare mie, sau vindeți și o plantă japoneză, hasmațuchi? Declarația vamală de import, imediat!”

Acum o stropesc pe bătrânică cu apă rece pe față. Sper să-și revină cât mai repede. Că n-a apucat să-mi dea bon fiscal.

La librărie

Am intrat în Humanitas:

-Sunt un intelectual de remarcă, zic, vreau dăcât nijte palimpseste de sexcepție, filozofeală d-asta pentru adulți, să dădea pă vremea lu’ împujcatu’ pă sub mână nijte tratate de filozofeală d-ale lu’ Emmanuelle Cant. Emmanuelle Cant, „Dă Joi ov ă umăn” sau ajea ceva. Aveți?

-Ne pare rău, domnule, de Emmanuelle Cant avem acu’ dăcât un palimpsest incunabulșit adaptat la noile vremuri, „Diacritica narațiunii impure”, dacă doriți.

-Ah, nu, nu, ajtept totuși dă Emmanuelle Cant „Dă Joi ov ă umăn”.  Ji poate până data viitoare băgați și niște Gheote cu scârț la reducere, că Haine secănd-hend văz că aveți.

Despre dejecțiile de televiziune și literatura de pizdiș în vremurile moderne.

Tevatura care se face de vreo două zile pe tema prestației Mihaelei Rădulescu într-o emisiune din categoria „Românii au acutrament*” ilustrează cât se poate de bine impactul pe care îl au dejecțiile de televiziune asupra uriașului segment de telespectatori cărora, de-a lungul timpului, au reușit să le diminueze IQ-ul sub numărul pe care-l poartă la pantofi.

Dejecțiile de televiziune din epoca modernă merg mână în mână cu un gen de literatură care a luat și el amploare în ultima vreme. Firesc, pentru că și el se axează tot pe nevoia de vulgaritate și de senzațional a indivizilor cu IQ subunitar. Cu un termen inspirat din geografie, voi numi acest gen literar „literatura de pizdiș”. Exponenții/ exponentele se știu și singuri sau poate că nu, dat fiind că asta ar presupune existența unui proces mult prea complex: conștientizarea de sine.

Nimic nou sub soare, însă: nevoia de vulgaritate și de senzațional a existat întotdeauna, iar pentru simplul motiv că oamenii sunt prea proști să învețe ceva din istorie, aceasta se repetă cu obstinație. Necruțător.

Referitor la nevoia continuă de monstruozitate și senzațional a omului din toate timpurile (doar mijloacele de satisfacere fiind diferite), mi-au venit acum în minte vorbele Sfântului Bernard din Clairvaux care în „Apologie pentru Guillaume de Saint-Thierry” se plângea vehement de interesul pe care-l arătau oamenii Evului Mediu creaturilor diforme de pe capitelurile bisericilor romanice, ajungând chiar ca, zgâindu-se toată ziua la monștri, să uite de scopul religios pentru care veniseră la mănăstire:

„Ce caută prin curtea mănăstirii acea monstruozitate ridicolă, acea formă diformă și acea diformitate a formelor? Ce caută acolo maimuțele spurcate? Dar leii cei fioroși? Dar centaurii cei monstruoși? Dar creaturile pe jumătate om? Dar tigrii cei pătați? Se văd acolo multe corpuri sub un singur cap sau multe capete deasupra unui singur corp. Aici se arată un animal cu patru picioare cu coadă de șarpe, dincolo un pește cu cap de patruped. Aici ceva ce seamănă cu un cal trage după el o semicapră, dincolo un animal cu coarne are o crupă de cal. În sfârșit, peste tot e o asemenea varietate de forme amestecate, că te simți atras să descifrezi mai degrabă aceste forme în marmură, decât cărțile sfinte, și să-ți ocupi toată ziua admirând vreo imagine ca asta, și nu cugetând la legea lui Dumnezeu”.

*acutrament = îmbrăcăminte bizară și ridicolă; împopoțonare. (< fr. accoutrement)

Despre unitățile de măsură

Citesc acum că unitatea de măsură cea mai veche, folosită de egiptenii antici, este cotul (recunosc că mie îmi place mai mult submultiplul acestei antice unități de măsură: pișcotul).

Apoi oamenii au continuat cu alte unități de măsură ce-și aveau originea tot în dimensiunile diverselor părți ale corpului: palma, degetul, piciorul.

În ce privește „piciorul”, această unitate de măsură se păstrează chiar și astăzi, nu numai la anglo-saxoni, ci inclusiv în limba română, unde în expresia „băga-mi-aș picioarele” are sensul de măsurare a adâncimii.

Totuși, partea corpului care-i interesa cel mai mult pe oameni, atât în negura vremurilor cât și în prezent, nu a putut fi folosită ca etalon pentru măsurarea lungimii, deoarece nu prezenta stabilitate, modificându-și dimensiunile de multe ori pe zi, în funcție de context.

O altă unitate de măsură interesantă este ocaua. Am ținut să o menționez pentru că întotdeauna mi-am imaginat cum negustorii din vremea lui Cuza își prezentau astfel promoțiile: „Hai aci’ să vă facă mandea safteaua, mușteriilor, la 3 ocale cumpărate, o oca moca”. 

În care se arată de ce e bine să devii expert în pat

Cu totul întâmplător am dat peste un articol din „Click”: „5 sfaturi utile pentru a deveni expert în pat” (ca o paranteză, ați observat sintagma „cu totul întâmplător”, al cărei rol în frază este acela de a masca, în dulcele stil disimulator, că de fapt stau geană pe „Click” cât e ziua de lungă, da-da, ce vreți să obiectați, doar am Libertatea ca în privată să dau Click pe Calcan, nu?).

„Hai să moară ce-am pă casă”, am strigat (dar pe Facebook am pus ceva cult, să creadă lumea că-s ‘telectual), articolul ăsta din „Click” a picat la țanc pentru a-mi rezolva problema ce mă frământa. Așa că am luat imediat un echer, un compas, un creion și o coală format A3 și le-am aruncat direct în pat. Apoi am dibuit laptopisețul care are instalat AutoCad pre dânsul și l-am zvârlit și pre el direct în vârful patului. Acum m-am așezat și eu în pat și mă pregătesc cu înfrigurare să dau click pe articolul: „5 sfaturi utile pentru a deveni expert în pat”. Dacă în urma lecturării voi deveni și eu expert până mă voi ridica din pat, poate voi înțelege dreacu’ ce au vrut să zică experții ăia în planurile alea topografice pe care mi le-au trimis azi pe e-mail.

În care se arată că mai avem nevoie și de ceva istorie ca să știm limba română (partea a II-a)

Nici nu deschidem bine gura să emitem o inepție și deja legiunile romane și hoardele de migratori ne-au și trecut pe sub nas fără ca măcar să avem habar. După următoarea formulă ne-au trecut migratorii pe sub nas (ăia mai importanți): GOHUGEA SLABULUNG PECUTATU (goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari și turci). Căci, după cum se știe, migratorii erau foarte bine organizați și respectau strict formulele cronologice. Am putea fi cu toții Heinrich Schliemann, am putea descoperi Troia într-un cuvânt în fiecare zi, fără Carbon-14, dar nu ne dăm seama de asta și nici nu prea ne pasă.

Ai spus pe de rost două versuri? Ai învățat ceva pe de rost? Ai luat pe cineva la rost? Încerci să-ți explici ce caută cuvântul „rost” în aceste expresii și nu reușești? Soluția este să te întorci în urmă cu 2000 de ani, la latinescul „rostrum” (gură, cioc) și totul începe să capete sens. Sunt numeroase în limba română cazurile în care anumite cuvinte sau sensuri ale unor cuvinte nu se mai păstrează decât în interiorul unor expresii bine închegate, intrate de mult timp în conștiința populară. Cuvântul privit separat nu mai are niciun sens: pe lângă „rost” cu sensul de mai sus, s-ar mai putea menționa „hac” (care nu s-a mai păstrat decât în cadrul expresiei „a veni de hac” cuiva), „vileag” (care nu s-a mai păstrat decât în expresia „a da în vileag”) sau habar (care nu mai este utilizat decât în cadrul locuțiunilor „a avea habar” sau „a nu avea habar”).

Bănuiești pe cineva? Tăgăduiești ceva? Făgăduiești ceva? Dai în vileag ceva? Tocmai te-ai întors în timp în perioada în care clasa conducătoare maghiară din Transilvania avea drept de judecată asupra pricinilor supușilor români. Se poate observa că toți termenii de mai sus, extinși ulterior și peste Carpați, au conotație juridică.

Mergi în Bărăgan, Teleorman, Vaslui sau Comarnic? Îți amintești că în copilărie te-ai scăldat în Călmățui sau Desnățui? Dai bir cu fugiții? Cânți despre ceata lui Pițigoi? Intri în odaie? Tocmai te-ai întors în urmă cu 1000 de ani. Toponimele, numele de râuri și cuvintele menționate (bir, ceată, odaie) sunt de origine cumană.

Ai învățat la istorie de marele ban al Craiovei și de jupan? „Ban” și „jupan” sunt cuvinte avare, intrate la noi pe filieră slavă. Tot pe filieră slavă au intrat în limba română „cneaz” și „viteaz”, însă ele sunt cuvinte germanice („könig” și respectiv „viking”). Faptul că „ban”, „jupan”, „cneaz” și „viteaz” (termeni nobiliari) au fost preluate în slavă de la avari și scandinavi denotă faptul că avarii și varegii și-au exercitat o perioadă de timp dominația asupra slavilor.

Etimologia cuvântului „crai” e și mai interesantă. La noi a intrat tot pe filieră slavă, iar slavii au transformat numele lui Carol cel Mare (cel care, aliat cu bulgarii lui Krum, i-a exterminat pe avari) într-un substantiv comun („krali”) care ulterior a ajuns în limba română „crai”.

Dai cu tifla dușmanului? Îți dai ifose? Ai agonisit toată viața, ai evitat agapele simandicoase ca, fiind economicos, să te poți chivernisi mai bine? Tocmai te-ai întors la neogrecismele intrate în limbă în perioada fanariotă.

Gata, m-am plictisit, de turcisme nu mai zic nimic, mă duc să văd dacă nu dau prin frigider de vreo sarma-chiftea-baclava. High pa!

Din ciclul „Istoria altfel decât în manuale”

În monografia „Dragoslavele”, prima monografie a unei comune din România premiată de Academia Română, scrisă de învățătorul Rădulescu-Codin și de preotul I. Răuțescu, tipărită în 1923 la Tipografia Gheorghe N. Vlădescu din Câmpulung Muscel, am găsit una dintre cele mai detaliate descrieri ale puternicelor lupte de la Dragoslavele-Valea Mare-Pravăț dintre armata germană a lui von Falkenheyn și armata română, din toamna lui 1916. 

Una dintre comunicările colonelului Grecescu către superiorii săi, cu privire la evenimentele din 24 oct. 1916, mi-a atras în mod deosebit atenția, așa că o redau aici:

„Nemții n'aveau mâncare. Ca să-i prindă, spre a afla noutăți, ai noștri frigeau carne de porc în untură, așa că mirosul ajungea până la dânșii. Câte un Neamț se ridica din tranșee și, ori prin graiu, ori prin semne, cerea:

-Dă-mi și mie mâncare.

Că îți dau tutun și parale!

-„Vino'ncoa de-ți ia”, răspundea Românul. Nemții veniau și atunci erau luați prizonieri. Dar se rugau, plângând, să nu-i scrie în registru că au venit ei singuri, ci să spue că au fost prinși” (pag. 355).

Iar la pag. 366 am mai găsit o relatare de mare angajament:

„Într' o companie erau 2 țigani, cari, în fiecare noapte, plecau din tranșee și porniau spre vrăjmași, căutând să vâneze patrule inamice: îi surprindeau, îi omorau și le luau ce-aveau asupra lor” .