La piață

Încărcat cu vreo două sacoșe, am intrat în Piața Dorobanți prin Beller ca să ies prin Calea Dorobanților. Normal că nu intenționam să cumpăr nimic, doar nu eram prost. Voiam doar să mă bucur de cele 15 minute de celebritate la care, după cum zicea Pascal Bruckner, orice individ, în general martir al fadului, are dreptul în a sa viață.

Pen’ că nu există în zonă oameni mai adulați decât cei văzuți ieșind cu sacoșele pline din Piața Dorobanți.

-Dacă tot am intrat aici, ia să arunc io un ochi de șoim cu ochelari, mi-am zis trecând prin piață ca un adevărat Napoleon într-un Waterloo al cireșelor și legumelor atât non-umane, cât și umane.

Așa că m-am apropiat de o tarabă cu cireșe. Patruj’ dă lei kilu’, în Matache era 7 lei, din aceeași încrengătură.

-Doamnă, m-am adresat stimatei vânzătoare de o etnie neprecizată la ultimul recensământ, dar unde-i chirurgul cu care colaborați, că nu-l văz?!

-Careeee... chilurg?! – exclamă asta nedumerită.

-Cum care chirurg, ăla care scoate rinichii pofticioșilor la cireșe, un kil de cireșe – un rinichi, pare un troc rezonabil, nu?

Parteneriatul (după Julio Cortazar)

-Domnilor, toate celelalte insecticide sunt numai prospect și cutii colorate cu imaginea unor muște și gândaci agonizând teribil, dar, vă jur, ele sunt de fapt tonice pentru insecte, pulverizezi și gângania intră într-un soi de grozav entuziasm, o ia la deal pe pereți sau se învârte între cutele hainelor, ideea e că i-ai făcut un bine și te-a mai costat și o groază de bani. Pe când, la insecticidul meu, nu e nicio șmecherie, iată, un tub adevărat și simplu, la un preț fără concurență și, nici nu e cazul să-l împopoțonezi cu tot felul de figurine colorate, chiar acum vă veți convinge că produsul e nobil, vă garantez eu!

Și Josė scoase un borcan și îl ridică pentru ca toți să poată vedea captivul țânțar în mărime naturală care dă rotocoale prin aerul rarefiat. Deschise pulverizatorul nobilului produs, ridică puțin capacul borcanului și cu un gest magistral îi trase parazitului un jet zdravăn direct peste meclă. Acesta înfruntă jetul ca un bărbat adevărat, continuă să mai zboare vreo două secunde, se lipește de sticlă ca și când ar vrea să se odihnească, dar brusc dă din picioare, își pierde sprijinul și cade pe fundul borcanului. Publicul avid asistă cu mare încântare la impresionantele și nenumăratele convulsii ale țânțarului, până la rigiditatea finală.

-Între două și opt secunde până își face efectu’, între patru și cinci secunde până să dea dihania ortu’ popii, explică Josė triumfător. O clipă, o clipă, nu săriți pe mine, că e destul pentru toți, mai întâi doamna de aici, poate are nevoie să se întoarcă rapid la cratiță. Șaizeci de parai, doamnă, și începând cu noaptea asta te bagi în pat și poți să faci orice ai chef cu soțul tău, fără ca vreo gânganie să vă tulbure… de copii nu bag mâna-n foc.

Așa, acum doamna de colo, insectidul ăsta-i atât de bun, doamnă, încât o să vă cadă țâțele de mirare când o să pulverizați cu el... oh, dar cred că ați mai luat de la mine, se pare că știți deja!

În cele din urmă, cumpărătorii se împrăștiară care încotro și Josė mai așteptă câteva clipe. Apoi ridică borcanul și îl scutură:

-Scularea, Toto, nu vezi că s-au cărat cu toții? Hai, adună-ți o dată picioarele, zici că ești o vacă moartă, hai, capul sus, frate, că imediat începem o altă tură! Așa te vreau! Dă o raită până la capac, apoi fă două-trei ture, ca un hulub și ține-te bine, că deja văd două hoaște care vin glonț. Așa, minunat, Toto, tată, exclamă Josė mulțumit punând borcanul la locul lui. Dacă o să continui să te porți frumos, îți promit că la noapte te las două minute pe fundulețul șefei mele. Ceva deosebit, îți jur, Toto! Știu eu ce știu, frate! Nu degeaba suntem asociați, ce crezi!

ANAF-ura mă-sii!

O batrânică vindea astăzi la colț de stradă câteva grămăjoare de ștevie și urzici. Imediat m-a cuprins un sentiment de revoltă împotriva babei, gândindu-mă cum,  în acest mod subversiv, este subminată însăși economia națională și cum, dacă ar plăti impozitele către stat, cel puțin jumate din ștevie ar fi acum în farfuriile parlamentarilor defavorizați cu părinții plecați la cumpărături în străinătate.

Așa că m-am pitit în spatele babei și am îmbrăcat imediat vesta mea de cleștar cu însemnele fosforescente ale ANAF. Apoi am sărit brusc în fața ei și am strigat: „Aici trupele de comando fiscal ale ANAF! Certificatul de producător de ștevie și urzici la control! Imediat! Originalul plus copie legalizată. Ooo, dar mi se pare mie, sau vindeți și o plantă japoneză, hasmațuchi? Declarația vamală de import, imediat!”

Acum o stropesc pe bătrânică cu apă rece pe față. Sper să-și revină cât mai repede. Că n-a apucat să-mi dea bon fiscal.

La librărie

Am intrat în Humanitas:

-Sunt un intelectual de remarcă, zic, vreau dăcât nijte palimpseste de sexcepție, filozofeală d-asta pentru adulți, să dădea pă vremea lu’ împujcatu’ pă sub mână nijte tratate de filozofeală d-ale lu’ Emmanuelle Cant. Emmanuelle Cant, „Dă Joi ov ă umăn” sau ajea ceva. Aveți?

-Ne pare rău, domnule, de Emmanuelle Cant avem acu’ dăcât un palimpsest incunabulșit adaptat la noile vremuri, „Diacritica narațiunii impure”, dacă doriți.

-Ah, nu, nu, ajtept totuși dă Emmanuelle Cant „Dă Joi ov ă umăn”.  Ji poate până data viitoare băgați și niște Gheote cu scârț la reducere, că Haine secănd-hend văz că aveți.

Despre dejecțiile de televiziune și literatura de pizdiș în vremurile moderne.

Tevatura care se face de vreo două zile pe tema prestației Mihaelei Rădulescu într-o emisiune din categoria „Românii au acutrament*” ilustrează cât se poate de bine impactul pe care îl au dejecțiile de televiziune asupra uriașului segment de telespectatori cărora, de-a lungul timpului, au reușit să le diminueze IQ-ul sub numărul pe care-l poartă la pantofi.

Dejecțiile de televiziune din epoca modernă merg mână în mână cu un gen de literatură care a luat și el amploare în ultima vreme. Firesc, pentru că și el se axează tot pe nevoia de vulgaritate și de senzațional a indivizilor cu IQ subunitar. Cu un termen inspirat din geografie, voi numi acest gen literar „literatura de pizdiș”. Exponenții/ exponentele se știu și singuri sau poate că nu, dat fiind că asta ar presupune existența unui proces mult prea complex: conștientizarea de sine.

Nimic nou sub soare, însă: nevoia de vulgaritate și de senzațional a existat întotdeauna, iar pentru simplul motiv că oamenii sunt prea proști să învețe ceva din istorie, aceasta se repetă cu obstinație. Necruțător.

Referitor la nevoia continuă de monstruozitate și senzațional a omului din toate timpurile (doar mijloacele de satisfacere fiind diferite), mi-au venit acum în minte vorbele Sfântului Bernard din Clairvaux care în „Apologie pentru Guillaume de Saint-Thierry” se plângea vehement de interesul pe care-l arătau oamenii Evului Mediu creaturilor diforme de pe capitelurile bisericilor romanice, ajungând chiar ca, zgâindu-se toată ziua la monștri, să uite de scopul religios pentru care veniseră la mănăstire:

„Ce caută prin curtea mănăstirii acea monstruozitate ridicolă, acea formă diformă și acea diformitate a formelor? Ce caută acolo maimuțele spurcate? Dar leii cei fioroși? Dar centaurii cei monstruoși? Dar creaturile pe jumătate om? Dar tigrii cei pătați? Se văd acolo multe corpuri sub un singur cap sau multe capete deasupra unui singur corp. Aici se arată un animal cu patru picioare cu coadă de șarpe, dincolo un pește cu cap de patruped. Aici ceva ce seamănă cu un cal trage după el o semicapră, dincolo un animal cu coarne are o crupă de cal. În sfârșit, peste tot e o asemenea varietate de forme amestecate, că te simți atras să descifrezi mai degrabă aceste forme în marmură, decât cărțile sfinte, și să-ți ocupi toată ziua admirând vreo imagine ca asta, și nu cugetând la legea lui Dumnezeu”.

*acutrament = îmbrăcăminte bizară și ridicolă; împopoțonare. (< fr. accoutrement)

Despre unitățile de măsură

Citesc acum că unitatea de măsură cea mai veche, folosită de egiptenii antici, este cotul (recunosc că mie îmi place mai mult submultiplul acestei antice unități de măsură: pișcotul).

Apoi oamenii au continuat cu alte unități de măsură ce-și aveau originea tot în dimensiunile diverselor părți ale corpului: palma, degetul, piciorul.

În ce privește „piciorul”, această unitate de măsură se păstrează chiar și astăzi, nu numai la anglo-saxoni, ci inclusiv în limba română, unde în expresia „băga-mi-aș picioarele” are sensul de măsurare a adâncimii.

Totuși, partea corpului care-i interesa cel mai mult pe oameni, atât în negura vremurilor cât și în prezent, nu a putut fi folosită ca etalon pentru măsurarea lungimii, deoarece nu prezenta stabilitate, modificându-și dimensiunile de multe ori pe zi, în funcție de context.

O altă unitate de măsură interesantă este ocaua. Am ținut să o menționez pentru că întotdeauna mi-am imaginat cum negustorii din vremea lui Cuza își prezentau astfel promoțiile: „Hai aci’ să vă facă mandea safteaua, mușteriilor, la 3 ocale cumpărate, o oca moca”. 

În care se arată de ce e bine să devii expert în pat

Cu totul întâmplător am dat peste un articol din „Click”: „5 sfaturi utile pentru a deveni expert în pat” (ca o paranteză, ați observat sintagma „cu totul întâmplător”, al cărei rol în frază este acela de a masca, în dulcele stil disimulator, că de fapt stau geană pe „Click” cât e ziua de lungă, da-da, ce vreți să obiectați, doar am Libertatea ca în privată să dau Click pe Calcan, nu?).

„Hai să moară ce-am pă casă”, am strigat (dar pe Facebook am pus ceva cult, să creadă lumea că-s ‘telectual), articolul ăsta din „Click” a picat la țanc pentru a-mi rezolva problema ce mă frământa. Așa că am luat imediat un echer, un compas, un creion și o coală format A3 și le-am aruncat direct în pat. Apoi am dibuit laptopisețul care are instalat AutoCad pre dânsul și l-am zvârlit și pre el direct în vârful patului. Acum m-am așezat și eu în pat și mă pregătesc cu înfrigurare să dau click pe articolul: „5 sfaturi utile pentru a deveni expert în pat”. Dacă în urma lecturării voi deveni și eu expert până mă voi ridica din pat, poate voi înțelege dreacu’ ce au vrut să zică experții ăia în planurile alea topografice pe care mi le-au trimis azi pe e-mail.