În care se arată care-i treaba cu laserul lui Ceaușescu

Tocmai am avut o discuție cu un domn care crede cu tărie că în 1968 (anul invadării Cehoslovaciei de către ruși), muscalii ne-ar fi invadat și pe noi, dacă tovarășul Ceaușescu nu ar fi topit vreo doua tancuri, așa, la graniță, cu laserul său, frate!

M-am supărat rău pe stigmatul domn, lucru pe care i l-am și spus răspicat:

-Cum să susții, dom’le, că românii au avut laserul abia în 1968? Păi dumneata nu ești patriot! Există dovezi istorice incontestabile din care rezultă că încă din anul 1485 Ștefan cel Mare a folosit laserul împotriva urdiei turcești.

Și i-am citat din „Letopisețul țărâi Moldovei, de când s-au descălecat țara și de cursul anilor și de viiața domnilor carea scrie de la Dragoș vodă până la Aron vodă”, scris de Grigore după Ureche: „Mai apoiu, într-același an [1485], Ștefan vodă, dacă au scos vrăjmașii săi din țară și dacă au răcitu vrémea și caii turcilor au slăbitu, au lovit pre Malcociu la Catlabuga, noiemvrie 16, de au topit toată oastea turcească”.

Micul Prinț - pseudofabulă

Micul Prinț era foarte singur. Singur, atât de singur, cum numai cei de la Talisman reușiseră să surprindă esența singurătății cu mulți ani în urmă. Nici măcar pseudo-tizul său, Micul Print, nu îi mai călcase pragul electoral în ultima vreme. În singurătatea sa, doar Mica Sirenă mai intervenea câteodată intempestiv. Până când mașina de poliție se îndepărta în noapte. Într-o seară, Micul Prinț își luă inima în dinți și puse pe contul său de Facebook, în care nu avea niciun prieten, următoarea postare: "Ah, cât sunt de singur!" A doua zi dimineață, când Micul Prinț se trezi, stupoare: primise o notificare pe Facebook. Cu mâinile tremurând de emoție, Micul Prinț dădu înfrigurat click pe "Notificări" și citi: "Nicio persoană nu a apreciat postarea ta".

Istoria României scrisă de partidul la care am fost ales eu dictator

Pentru că aveam ceva timp liber, m-am luat să scriu o istorie a României care să fie agreată de partidul la care am fost ales eu în mod democratic dictator: P.S.C.G.R.S.A.C.P. (Partidul Societății Civile Gurmande din România Scârbite de Actuala Clasă Politică).

Am zis să o fac din timp, întrucât după ce voi câștiga detașat anticipatele nu-mi voi mai vedea capul de treabă: va trebui să vând cât mai profitabil dregătoriile din teritoriu, să transform D.N.A.-ul în O.N.G. pentru protecția populației de castori din Delta Dunării, să suprim din fașă orice tentativă de contestare a autorității mele democratice și, lato sensu, să întreprind multe alte lucruri pe care trebuie să le facă orice dictator democrat luminat.

Or, ar fi fost o mare greșeală strategică să ajung la putere fără să am deja elaborată o Unică Istorie Adevărată și Unanim Acceptată a României, care să scoată în evidență Interesul Național al P.S.C.G.R.S.A.C.P. din Paleoliticul Inferior și până în prezent. Orice partid democratic care se respectă pe sine, în general și pe dictatorul său, în special, are elaborată o asemenea istorie.

Vă mărturisesc că scrierea acestei opere istorice din perspectiva naționaliștilor gurmanzi nu a fost deloc o întreprindere ușoară, mai ales în ce privește perioada dacică, când din cauza numărului foarte redus de cuvinte din domeniul gastronomiei este posibil ca dacii să se fi confruntat cu grave toxiinfecții alimentare. Apoi, ușor-ușor am ajuns la toxiinfecțiile falimentare de la sfârșitul secolului al XX-lea (Bancorex, F.N.I. etc), pentru ca perioada cea mai ușoară să fie cea dintre ministeriatul Elenei Udrea și preluarea puterii de către Klaus Iohannis, căreia i-am dedicat un capitol intitulat sugestiv „Istoria contemporană a României între Cârnatul de Pleșcoi și Salamul de Sibiu”. 

Lacalut Pa(r)siv

În seara asta niște domnișoare făceau reclamă în Carrefour la pasta de dinți Lacalut. Era plin de afișe peste tot, despre cum îi Lacalut atât de bun, încât dacă în principal românii s-ar spăla pe dinți, iar în subsidiar ar face-o cu Lacalut, dentiștii ar rămâne cu toții fără loc de muncă.

-Ptiu, fir-ar al dracu’, mi s-a revelat în mintea mea bonlavă, carevasăzică stomato-ologii nu fug din România din cauza corupției în special și guvernării de căcat în general, cum credeam eu, ci își iau tălpășița că-i lasă Lacalut cel bun muritori de foame!

Apoi m-am mai uitat puțin la afișe și imediat mi-a sărit în ochi o încălcare flagrantă a Constituției, care făcea ca unii oameni să fie mai egali decât alții. Așa că am protestat imediat:

-Domnișoară, nu vă este frică de Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării?

-Da’ de ce? – a întrebat domnișoara Lacalut cu o mare sete de cunoaștere, amestecată cu o combinație de frică, sictir și politețe cauzată de factori obiectivi și subiectivi.

-Păi fiindcă-i discriminați pe homosexuali, e plin pe aici de Lacalut Aktiv, da’ Lacalut Pasiv nu văd nici măcar unul. 

În care se arată ce mineri educați am avut.

Am stat ieri de vorbă cu un domn care în iunie 1990 muncea cu râvnă la stat - practic stătea nu numai în timpul serviciului, ci chiar și după orele de program, motiv pentru care colegii îl bârfeau că intenționează să ajungă șef - undeva în spatele Pieței Universității, pe strada Academiei. 

Ca orice bugetar care dorește să fie promovat, domnul își dezvoltase peste măsură în decursul timpului latura contemplativă. Atât de mult, încât nu-i mai ajungea să contemple continuu în interiorul instituției, ajungând să contemple chiar și în afara sa. În acest context, în iunie 1990, domnul a contemplat cât se poate de bine dubele minerești de pe strada Academiei, fiind astfel în măsură să-mi spună următoarele: „Dom’le, e o minciună că minerii erau niște ființe sălbatice, niște brute. Nu existau în Europa la momentu’ ăla mineri mai bine dotați și mai educați decât ai noștri. Uite, de exemplu, minerii de pe Academiei, pe care i-am contemplat eu ore întregi pe fereastră, erau îmbrăcați în costume minerești impecabile, la patru ace, comunicau între ei prin walkie-talkie și băgau golanii în dube cu mișcări de jiu-jitsu.”

În care se arată cum l-am decartat pe Descartes.

Vorbeam la telefon cu un prieten despre lansarea în curând la Polirom a celui de-al treilea volum din „Rene Descartes. Corespondența completă”.

Trebuie precizat dintru început că pe vremea lui Descartes nu exista Facebook și nu existau nici televizuini*, motiv pentru care oamenii știutori de carte erau nevoiți să se certe ca la ușa cortului (deși nu toți erau nomazi) prin intermediul unor instrumente denumite scrisori. Care, îngrozitor, se scriau de mână, ghinion, vorba președintelui Iohannis!**

Descartes ăsta a scris vreo 15.000 de scrisori, în care, ca orice înțelept care se respectă, s-a gâlcevit cu toată lumea, nefiindu-i suficient zilnicul giudeț intrinsec al trupului cu sufletul.

Printre alții, inclusiv cu marele filosof Thomas Fox - cum i-a zis lui Thomas Hobbes un mare specialist invitat acum câteva luni la România TV – s-a ciondănit în scris tovarășul Descartes.

Asistând la conversația telefonică, bunul meu prieten Cocoșul Garlic, cel care și-a șters contul de Facebook deoarece îi irosea timpul de Twitter și Instagram, m-a întrebat la sfârșit, debordând de un fel de curiozitate amestecată cu răutate, cum ar veni:

-Ia zi, frate, ce zicea ăla despre Descartes? Hai, decartează tot!

*numai în India existau prin secolul al XVI-lea așa-zisele televizuini ale marilor moguli, cum ar fi marele mogul Hara-Babur.

**fenomenul avea și părți bune, deoarece doi analfabeți care se dușmăneau, dar nu locuiau în aceeași așezare antropică, erau nevoiți să se bălăcărească în scris numai cu ajutorul unui știutor de carte.

25 septembrie 1991 - o mică istorie ieroglifică

25 septembrie 1991. 24 de ani de atunci. După ce prin intermediul primelor trei mineriade, bolșevicii de rit nou, sau mai bine zis bolșevicii de rât nou, închiseseră gura golanilor înarmați până-n lipsa dinților, sosise acum vremea ca oamenii muncii din Valea Jiului să fie folosiți ca instrument și în luptele interne dintre exponenții eșalonului doi al P.C.R.

Așa debută cea de-a patra mineriadă. Nimic ieșit din comun, căci este în firea oricărei „democrații originale” să aibă la baza fundamentului temeliei grave confruntări sociale. Paradoxal, Guvernul Petre Roman fu debarcat, deși minerii nu-l găsiră pe vreun vapor sau echivalent. Și nici măcar în clădirea Guvernului, de unde spălase putina. În care putina nu era nevasta tovarășului Putin.

În seara de 25 septembrie 1991 doi tineri, Andrei Frumușanu și Aurica Crăiniceanu, fură omorâți în Piața Victoriei. Așa zisele „cercetări penale” și „procese” au durat vreo 13 ani. După cei vreo 13 ani, Parchetul a descoperit, în sfârșit, criminalul: Autorul Necunoscut. Dacă nu știați, unul dintre cei mai mari criminali ai românilor este Autorul Necunoscut. Pe lângă Autorul Necunoscut, Râmaru e prunc de țâță fără silicon. Că în acei ani nu prea se făcea siliconul. Lui îi merge bine în culturile de japiță. Iar pe vremea aia culturile de japiță erau mult mai rare.

Prin 2012, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a condamnat Statu-Palmă-Barbă-N-Cot Român și a dispus redeschiderea anchetei. Dar să nu ne îngrijorăm: Autorul Necunoscut nu este în primejdie. Și nici măcar Instigatorul. Sau Autorul De Mână Lungă Al Infracțiunii, ca să folosim o formulă dragă teoreticienilor dreptului penal din perioada interbelică. Singurul regret al Autorului De Mână Lungă Al Infracțiunii este că nu a reușit să organizeze mai multe mineriade decât cruciade. Șase versus opt, cum ar veni. Dar poate nu-i totul pierdut, or mai exista niscaiva mineri rătăciți prin Valea Jiului. Și două-trei garnituri de tren. Că vorba aia, între cruciadă și mineriadă cale lungă nu-i. Ca de la „măi, dragă” la „măi, animalule”. Nu-i așa, golanilor?