Povestea lui Oedip (varianta modernă).

Ca să nu mai bată drumul până la Delphi, la Oracol, Oedip își făcu un cont de Facebook. Auzise el, pasămite, că pe Facebook găsești oracole cu nemiluita. Nici nu apuci să scrii juma’ de propoziție, că gata sar două-trei oracole să-și dea cu presupusu’ și să te injure de mamă.

Dar destinul vitregit de cruda soartă își spuse și de data asta cuvântul: fără să aibă habar cu cine socializează, în prima zi de Facebook Oedip îi dădu „block” unuia cu un sfinx la profil, care era tac-su, iar a doua zi îi dădu „poke” lu’ Xena, Prințesa Războinică, care era de fapt mă-sa. Deși, în urma ciupiturilor, mă-sa îi dădu un mesaj cu „io castă” (cu toate că nu mai era castă de mult), Oedip cel greu de cap crezu că-i vreo pițipoancă analfabetă de pe Facebook. Când colo, era chiar Iocasta.

-Friendshipul cu Xena, Prințesa Războinică (recte mă-sa, cititorii știu deja), o să te lase în izmene! – îi prezise lui Oedip un oracol de gen feminin de pe Facebook.

Și chiar așa se și întâmplă: cel de-al patrulea copil al lui Oedip cu Xena, Prințesa Războinică (de fapt mă-sa, a se vedea mai sus), primi prin prisma și alunecarea aceluiași destin vitregit de cruda soartă numele Ismene.

Și să vezi drăcie, Ismene îi era lui Oedip în același timp și fiică, da’ și soră. Iar Iocastei și fiică, da’ și nepoată.

-Greu, dar dificil, zise notarul la care se deschise procedura succesorală de pe urma lui Oedip.

Frigului năprasnic din ultimele zile:

Cine-a zis c-acest frig năprasnic

Nu-i de efecte pozitive darnic

S-a înșelat amarnic

(Și se cuvine să-i tăiem din praznic).

Căci pe-oameni ce pân-azi

Îi credeam înrudiți genetic cu leneșu’

(ce mai mult n-aleargă)

Ori cu tatuu’,

I-am vazut dis-de-dimineață cum galopau frenetic

Spre serviciu’.

Însă-orice minune ține maximum trei zile

(S-a demonstrat în studii științifice)

Și-odată ajunși la birou, amploiații

Revin la principiile statice

(Cum s-ar zice).

Ca orice corp din repaus născut,

Nu s-ar întoarce-afară, în haos,

Nici să-i pici cu ceară.

Căci corpului ce-urăște forța motrice

Îi e genetic sete de repaus,

Dară.

Despre interpretarea viselor.

-Hai, frumosule-chiparosule, să-ți ghicească baba în palmă, să-ți tălmăcească visele, ia spune-i babei, ce-ai visat azi-noapte?

-Ce-am visat...? Păi... se făcea că eram într-o sală de spectacol. Deodată se auzi clinchetul unui clopoțel, lumina se stinse în sală, cortina se dădu în lături și apăru scena luminată în violet. Din culise ieși un tânăr artist cu părul creț, cu niște trăsături ale feței foarte plăcute, care se apropie de marginea scenei și zise:

-Ședeți, ăăă?

-Ședem, ședem! – răspunserăm noi în cor.

-Hm, zise îngândurat tânărul artist, și cum de nu vă plictisiți șezând? Nu înțeleg! Oamenii umblă acum pe străzi, se desfată sub razele lunii, pe când voi stați înghesuiți ca niște sardele în sala asta sufocantă. Ce dracu, e chiar atât de interesant programul? În fine, fiecare cu gusturile lui, încheie resemnat artistul.

Apoi își schimbă timbrul vocii și intonațiile și zise:

-Asta este, dacă tot nu vă puteți desfăta cu ceea ce nu v-a fost dat niciodată în viață, cu liniștea:

„Yeah, along came Mister Good Trips,

looking for a new ship.

Come on people, better climb on board!

Come on baby, now we’re going home!

Ship of fools, ship of fools…”

https://www.youtube.com/watch?v=Y8Q9YcOEhgM

-Maică, zise bătrâna țigancă, asta excedează atribuțiilor mele în interpretarea viselor. Pentru visul ăsta cred că ar trebui să mergi la Spitalul 9.

Balivernet.

Sporovăiam azi una-alta cu amicul meu norvegian de la Balivernet:

-Am auzit că vouă vi se predă la școală cum că Strabon ar fi zis despre Burebista că i-a îndreptat pe strămoșii voștri geți prin „abstinență, sobrietate și ascultare față de porunci” – zise norvegianul de la serviciul Balivernet.

-Da, așa ni se predă – i-am confirmat.

-Păi să știi că Strabon n-a zis chiar așa. S-a strecurat o greșeală de redactare. El de fapt a scris în „Geografia” că Burebista i-a îndreptat pe geți prin „abstinență, sobrietate și ascultare față de prunci” – mă lumină norvegianul.

De la peșin pân’ la cheș, pentru el ne facem preș!

„Mi-a dat bani peșin, dom’le!” – l-am auzit azi pe un bătrân în tren. Nu mai auzisem de mult timp cuvântul ăsta de origine turcească, atât de iubit în perioada fanariotă: „peșin”. A fost o vreme când oamenilor le-a plăcut să aibă bani peșin. 

Apoi a venit o altă vreme când, din cauza glaciațiunii cunoscute în istorie sub numele de Războiul Rece, banii peșin din buzunarele oamenilor au înghețat, transformându-se în bani gheață. 

După dezghețul din 1989, însă, banii gheață din buzunarele populimii au început să se topească văzând cu ochii, numai grangurii făcând rost de portofele impermeabile. Cum pentru ce? Păi în ce să-și țină banii lichizi? Că doar nu era să și-i țină la F.N.I., cu cei mulți, dar pro!

Au venit apoi niște vremuri în care împărtășirea valorilor contabile europene ne-a făcut să trecem la cash, ceea ce a dat naștere celebrei zicale populare „cheș pă preș”.

-Și crezi că-i așa periculos că acum importăm termeni din engleznă, cum ar fi „cash”? – mă întrebă plin de cunoaștere bunul meu prieten, Cocoșul Garlic, după ce de voie, de nevoie, mi-a ascultat perorația de mai sus. Eu consider că o limbă nu se poate rezuma la vocabularul ei, ci vocabularul este numai o înfățișare vremelnică a limbii, care se schimbă odată cu istoria. Pericolul unei afectări grave a limbii române ca urmare a importului de englezisme nu este real, de vreme ce astfel de absorbții au avut loc în mai multe rânduri în istoria ei. Importurile masive din franceză din secolul al XIX-lea, de exemplu, nu au dus la dispariția limbii române, ci au lăsat urme interesante care spun povestea ginții noastre, așa cum o vor face și importurile din engleznă în vremurile tulburi ce va să vie – adaugă apoi cu emfază Cocoșul Garlic.

-Ooo, Cocoșule Garlic nerecunoscător și ignorant, ar trebui să fii mutat disciplinar la periferie, ca un câine turburat care debordând de răutate intrinsecă a mușcat mâna care l-a crescut și l-a hrănit cu Chappi! – am urlat eu. Păi în secolul al XIX-lea franceza era mai mult decât o limbă de circulație internațională, era limba culturii, iar a fi fost capabil să o parlești însemna să faci parte (sau să pari a face parte, ca de exemplu în cazul Coanei Chirița) din elita societății. Englezna nu a avut niciodată și nu are nici în prezent o astfel de conotație, ea nedepășindu-și condiția de „common tongue”.

-Prea bine, bunule Abate! – zise Cocoșul Garlic. Haide dară ca, ținându-ne în afara cercurilor romglezești ce folosesc preponderent sălbatica interjecție, să nu precupețim niciun efort pentru a pătrunde și noi cândva în cercul celor care au descoperit calitatea gândirii articulate în adevăratele cuvinte.

În care se arată cum va da dl. Putin ora exactă în 2016

- În anul 2016, fără a precupeți niciun efort, trebuie să luăm toate măsurile care se impun pentru ca ora Moscovei să devină ora întregului glob pământesc – îi zise Putin lui Medvedev. M-am săturat de faze de-alea de rahat ca-n anii trecuți, când îl sunam pe Raúl Castro să-l felicit de ziua națională a Cubei, iar el îmi răspundea că ziua națională va fi mâine. Sau când îl sunam pe Kim Jong-un să-l felicit de ziua națională a Coreei de Nord, iar el îmi zicea că ziua națională a fost ieri. Sau când îi sunam pe oficialii polonezi ca să-mi exprim condoleanțele pentru moartea președintelui Lech Kaczyński în accidentul aviatic de la Smolensk, iar polonezii îmi răspundeau că avionul nici nu a decolat.

În care se arată cum stau lucrurile cu usturoiul din Paradis.

Citesc acum pe "Limba Română", un grup de pe Facebook cu 3287 de membri la care am aderat din dorința de a mai învăța câte ceva: "Oricât de neaoș ar părea, mujdei vine din franceză, de la mousse d'ail (spumă de usturoi)".
Bineînțeles, în dulcele stil gregar, lumea s-a repezit imediat cu like-ul, gândindu-se cum se va umfla în pene la următoarea masă cu noile cunoștințe lingvistice.
Oameni buni, există o prezumție (relativă, ce-i drept) că Demiurgul v-a înzestrat cu rațiune. Cum să vină, bre, "mujdei" din "mousse d'ail"?
Câteva argumente la mintea cocoșului demonstrează că nu poate fi așa:
În primul rând, împrumuturile lingvistice din franceză au avut loc începând din secolul al XIX-lea. Și nicidecum la nivelul țărănimii, în mare parte analfabetă. Or, "mujdei" este atestat în limbă (mai ales în limbajul oamenilor de rând) cu mult timp înainte. Inclusiv în domeniul hidronimelor și toponimelor, a căror origine se pierde în negura vremurilor. Dacă veți avea curiozitatea să-l citiți pe Dariu Pop ("Mărturii strămoșești", "Note paleografice pe margini de cărți bisericești sătmărene" - 1938), veți afla că încă din 1669 este atestat documentar pârâul Mujdeiu, ce izvorăște din dealurile de la nord de Baia Mare și se unește cu Valea Roșie, pentru a se vărsa împreună în râul Săsar. Ulterior, oamenii au numit pârâul "Usturoiu" (în loc de "Mujdeiu"), denumire pe care o poartă și în prezent. Numele Văii Usturoiu, cum este numită acum valea prin care curge pârâul Mujdeiu, se datorează leurdei, din aceeași familie cu usturoiul (Alliaceae), care emană un puternic miros de usturoi.
Fabulația conform căreia "mujdei" ar veni de la "mousse d'ail" a fost răspândită de Victor Eftimiu (autorul lui "Înșir'te mărgărite"), care și-a închipuit, probabil, că un scriitor devine, în virtutea inepției, și lingvist. Nu este singura aberație pe care a debitat-o Victor Eftimiu: tot el scrie că "mișto" derivă de la sintagma nemțească "mit stock" ("cu baston"), care înseamnă "om de condiție bună". "Un tip cu baston e un tip mișto", cum ar veni. Or, cuvântul "mișto" a fost împrumutat, evident, de la țigani, în timpul conviețuirii de sute de ani cu aceștia. Limbile din Pakistan (zona din care au migrat țiganii) conțin și ele cuvântul "mișto", cu același sens ca în română.
Mai trist este că Victor Eftimiu a dat peste încă unul care, având și el impresia că specializarea sa într-un domeniu îi conferă autoritatea de a emite judecăți de valoare despre orice, scrie despre Eftimiu că "deținea secretul multor etimologii neașteptate" (ca și când domeniul lingvisticii ar ține de vreun know-how magic), întrebându-se apoi retoric: "Cine și-ar fi închipuit că atât de neaoșul mujdei vine tot din franceză: mousse d'ail (adică spumă de usturoi)?" Dacă vă întrebați cine este acest cântăreț în strună dezacordată, vă voi spune că este vorba de Radu Beligan.
Nu în ultimul rând, doamnelor și domnilor, "mousse d'ail" nici măcar în franceză nu există ca atare. Doar ceva asemănător prin provensala din zona Languedoc.
În concluzie, cu părere de rău că nu vă pot confirma că atunci când mâncați usturoi vă miroase gura franțuzește, îmi iau ranița în spinare și mă întorc în timp la străvechile "mustum" și "allium" (care în română a dat "ai" folosit și azi în limbă în loc de "usturoi" în unele regiuni din Transilvania și Moldova; totodată, a rămas în numeroase cuvinte compuse vechi, cu precădere nume de plante: aiul-șarpelui, ai-sălbatic etc.).
La revederski, acum, cum ar zice o corcitură de rus cu italiancă. Și în prag de Anul Nou vă urez, ca Budai Deleanu, "tot fripți cârnăciori lungi, aioși". Și poate n-aș fi scris cele de mai sus dacă anul ăsta nu mi-ar fi plăcut cel mai mult, dintre toate cărțile citite, "Baladele usturoiului din Paradis" (Mo Yan). În care "Paradis" e cu P mare, că-i o unitate administrativ-teritorială din China (am făcut această precizare pentru a evita corecturile celor care le știu pe toate, chiar dacă nu l-au citit pe Mo Yan).