Conflict între cutume.

La ultimul meci al echipei noastre sătești în divizia județeană, domnul primare a luat măsuri drastice pentru a preîntâmpina atentatele teroristice, plasând în tribune ca agenți de securitate atât pe șeful nostru de post, cât și pe șefii de post din satele învecinate.

Dar să vezi drăcie: de când ne știm noi, echipa satului a practicat stilul de joc Bumbescu, cu mingea șutată în tribună imediat ce o prinzi. Iar agenții de securitate, recte șefii de post, nu dădeau mingea satului înapoi în teren dacă nu le dădeai șpagă. Tot conform unui obicei adânc înrădăcinat.

-Conflict între cutume, ne-am dat dreacu! – oftă domnu’ primare la finele partidei. Dacă nu aplicăm pentru ceva fonduri europene, mă tem că la următorul meci pe teren propriu nu vom mai putea asigura securitatea împotriva atacurilor teroristice.  

Isprăvile cotoșmanului aristo-cat.

Eram prin clasa a VIII-a, când într-o zi intră profesorul de geometrie în clasă și agrăi:

-Fiți atenți, cocomârlelor, se dă următoarea problemă: Chuck Norris înconjoară Ecuatorul cu o sfoară mai lungă cu un metru decât Ecuatorul. Poate un cotoșman să treacă prin spațiul dintre Ecuator și sfoară?

-Eee, poate pe dracu’, am zis eu plin de cunoaștere, normal că nu poate! Ecuatoru’ are 40.075 km, 1 metru în plus e caca-maca, nu trece nici musca!

-Ia fă tu calculu’, râtane, înainte să gavarești pe clanță asemenea ciuriburișaguri, zise dom’ profesor.

Așa că m-am luat de calculat și peste câteva minute am exclamat:

-Hai să moară ce-am pă casă, mâța aia aristo-cată trece printre Ecuator și sfoară și cu coada pe jumate ridicată, dom’ profesor!

Mi-am adus aminte de astă întâmplare când, făcând ordine prin niște hârtii, am dat peste demonstrația de mai jos:

Iepur si muove!

Azi-noapte am visat că eram împărat-șef al Comisiei Europene (ca o paranteză, la început fuseserăm mai mulți coîmpărați, dar prin niște manevre de o abilitate ieșită din comună îi eliminasem pe ceilalți coîmpărați, pentru a deveni eu unic împărat-șef). Și în această calitate de împărat-șef scriam un ucaz în domeniul medical către sus-pușii mei din România, pe care-l intitulasem sugestiv "Detoxifierea prin D.N.A. a colonului iritat de metropolă". Când, deodată, intră în încăpere lacheul meu valah, cu o tocăniță aburindă de iepure:

-Ai răbdare să termin această directivă ce va fi indubitabil transpusă în dreptul intern valah, am zis, și am împins tocănița de iepure spre marginea mesei, adăugând: Iepur si muove!... Ori cine a zis asta înainte?

-Nimeni, mărite, absolut nimeni, zise lacheul meu valah, mieros, cum ar veni.

-Nimeni? Foarte bine, foarte bine, atunci să vină biograful s-o consemneze! Ah, câtă inspirație, încă un citat celebru pe care l-am oferit pentru posterioritate!

Prietenilor mei fumători

Lasă mintenaș țigara,
Că de nu, p-aci ți-i gara!

Cică s-o votat în pripă
Lege să nu tragi din pipă,
Că altminteri nu e pudic,
De te-a prins în spațiul public.

De te prinde cu trabuci,
Îți dă una peste buci,
Că te-apuci să plângi cu muci.
Nu cu mucuri de țigară,
Ci de coloșa, din nară.

Duhănești cu narghileaua?
Ți-o picat în cap ghiuleaua!
N-ar ghiuleaua să mai fie
Așa cum îți place ție!
Mai bine mesteci tutunu’,
Că l-asta nu dă cu tunu’.

Fi’ncă nu s-o adoptat
(Asta numa’ deocamdat’)
Impozit și pe scuipat.

În care se arată ce motiv am avea să trecem, totuși, prin Brezoi.

Dacă-i întrebi unde-i localitatea Brezoi, cei mai mulți dintre români vor bate câmpii cu grație, fiind, după cum este îndeobște cunoscut, o boală națională să ne dăm cu presupusul atunci când n-avem habar. Și de ce ar trebui să știm, vor protesta ei, la urma urmei e posibil să ni se fi întins o capcană și Brezoi chiar să nu existe: nu cunoaștem pe nimeni din Brezoi și nici pe cineva care să-l cunoască pe vreunul din Brezoi.

Totuși această localitate, în care casele țărănești se întrepătrund dizgrațios de neomogen cu hâdele blocuri comuniste, adăpostește un monument unic: chiar lângă primărie se află un monument al eroilor din Brezoi căzuți în timpul primului război mondial, ridicat în 1922, care simbolizează România Mare, cu toate provinciile istorice scrise pe piatră. Prin nu se știe ce minune, în perioada regimului comunist monumentul a scăpat intact, cu Basarabia și Bucovina menționate mare pe el.

Zilele trecute, aflându-mă pe Valea Oltului în drum spre Sibiu, m-am abătut încă o dată prin Brezoi să mai văd monumentul: la 27 de ani de la înlocuirea, în decembrie 1989, a eșalonului I al P.C.R. cu eșalonul II al P.C.R., literele provinciilor istorice au început să se șteargă, timpul spunându-și cuvântul. Dar nici asta nu interesa pe nimeni, or fi murit în Războiul de Reîntregire 153 de soldați din Brezoi, dar asta s-a întâmplat demult, foarte demult, în câteva luni se fac 100 de ani, cine mai ține minte, iar noi trebuie să punem ceva pe masă copiilor astăzi, acum, literele din piatră nu țin de foame, nu vedeți, până și comuniștii le-au ignorat, și atunci ce pretenție aveți de la noi? Haide pa, acum, n-o să ratăm „Mireasă pentru fiul meu” din cauza unei materii inutile la care profesorul ajunge până acolo încât te întreabă de niște chestii petrecute în vremuri pe care tu nici măcar nu le-ai prins.

În care se arată cum am ratat din nou să aflu sensul vieții.

Să vedeți ce vis am avut azi-noapte: rătăceam prin pustie, căutându-l pe un celebru sihastru ce deborda de înțelepciune atât intrinsecă, cât și extrinsecă (dat fiind că ea se vădea chiar și în rarele gesturi ale pustnicului, care inclusiv pe sâcâietoarea muscă o gonea executând maiestuos din mână o măsură perfectă de 3/4). 

Dar mai bine să vă spun de ce-l căutam eu în vis pe schimnic: se zvonise că tuturor celor care reușeau să-l găsească în deșert, eremitul le răspundea la o întrebare fundamentală care îi rodea pe ei foarte mult în acel moment, cum ar veni.

După ce am rătăcit trei zile și trei nopți prin deșert cu o mașină 4 x 4 alimentată de panouri solare (doar nu credeați că abundă stațiile de carburanți în pustie), am reușit, în sfârșit, să identific în vârful unei stânci chilia sihastrului. Am luat liftul de la baza stâncii și imediat am ajuns în vârf, unde l-am găsit pe eremit meditând.

-Săru’ mâna, domnule sihastru, ce faceți, meditați? – am întrebat atotștiutor.

-Da! – zise pustnicul privindu-mă cu bunăvoință (deoarece, fiind foarte înțelept, ochise imediat desertul pe care i-l aduceam, știind eu foarte bine că nu poți veni la un schimnic în deșert fără un mic desert). Am stat până adineauri pe Facebook de am distribuit în lista de prieteni niște fotografii cu echipa de înot sincron a sihaștrilor și cu alte sporturi de echipă ale sihaștrilor, iar acum meditam – adăugă eremitul.

-Dar de ce meditați, am întrebat eu, vreți să vă faceți șase chilii din meditații, ca președintele Joianis?

-Nu, în niciun caz, dezminți eremitul. Vreau de fapt șapte, în caz că îmi ia instanța una. Dar mai bine spune-mi ce vânt te-aduce pe-aici, deoarece pentru un pustnic time is money. Știi că ai dreptul la o unică întrebare, hai, vars-o repede!

Dar eu chiar atunci mi-am aruncat accidental ochii la baza stâncii, unde am zărit mașina 4 x 4 cu panouri solare cu care urma să plec de la sihastru, și involuntar mi-a venit pe buze întrebarea pe care o pun zilnic în București de circa 5 ori, deoarece sunt nevoit să parchez în zona unor ambasade: nu vă supărați, domnule sihastru, de aici, din pustie se ridică mașini?

Căcat, iar am ratat să aflu sensul vieții!

Neasemuitele peripeții ale jupânului Anti-Fier.

A fost odată (iar apoi s-a repetat în numeroase rânduri) o stimată doamnă țigancă de etnie rromă, care avea un număr de puradei ce se încadra în intervalul (12, + ∞). În care intervalul menționat se deschidea la plus infinit în funcție de variabila (+€, +£), influențată de accesul spațio-temporal al clanului la ajutoarele sociale din Franția și respectiv Anglea. Bun, până aici nimic neobișnuit, așa că vă veți întreba, poate, de ce v-ați pierdut timpul să citiți banala frază de mai sus. Dar abia acum intervine elementul interesant: toți cei momentan 12 puradei ai stimatei doamne țigănci purtau același prenume: Aur’el (adică Aur Apostrofel, cum ar veni). Pe cale de consecință, zeci de jurnaliști de succes tăbărâră asupra doamnei țigănci, pentru a cere explicația interesantului fenomen, care de multe zile capta atenția publicului avid de cultură din țară și de peste hotare:

-Dar de ce le-ați pus tuturor copiilor același prenume, Aur’el? – întrebară jurnaliștii, plini de cunoaștere.

-Din considerente de facilitare a comunicării. O comunicare efectuată cu celeritate, atât în sânul familiei extinse cât și în cadrul societății axate pe consum care ne înconjoară din toate părțile, este atât cea mai bună, cât și cea optimă – răspunse doamna țigancă, al cărei hobby era urmărirea la televizor a discursurilor politicienilor, pentru a deprinde noi metode de furat. De exemplu, când strig: „Aur’el, turist norvegian la 44,4° latitudine nordică”, toți cei doisprezece puradei identifică imediat turistul, ghidându-se la dreapta după steaua Alfa din constelația Libra, Zubenelgenubi, iar la stânga după steaua Beta, din constelația Zubeneschamali, luând imediat in corpore, fără a precupeți niciun efort, măsurile care se impun pe timp de noapte. Căci v-ați dat seama (dacă nu sunteți de la canalele Mezzo sau Arte) că discutăm de un modus operandi pe timp de noapte.

-Dar dacă împrejurările impun să le dați o sarcină rapidă doar unora dintre puradei, cum îi nominalizați în cadrul grupului, dacă toți au același prenume? – întrebă curios un jurnalist.

-Este foarte simplu, îl strig pe fiecare după numele lu’ tac-su – explică doamna țigancă.