În care se arată cum a devenit tata disident la 7 ani.

Era prin anii ’50, într-o iarnă cu un ger inclusiv lângă stâlpul hornului, de crăpau pietrele jucându-se cu dânsul, când pe la gospodăriile sătenilor începu să umble dom’ primarele:

-Am belit belengheru’, oameni buni, a venit ordin de la Raion că, dacă nu strângem cotă de 500 de ouă pe zi să dăm la Contract, nu ne mai dă gaz lampant.

Căci satul nostru nu era electrificat pe vremea aia, își luminau oamenii casele cu felinare cu gaz.

-Aoleo, păcatele noastre, de un’ să scoatem noi 500 de ouă pe zi, că nici n-avem atâtea găini în sat. Și alea pe care le avem nici nu se ouă pe geru’ ăsta, sireacele! – se lamentă o babă.

-Tacă-ți fleanca, babo, te apuci să faci ouă dacă vrei lumină de la Răsărit. Iar la primăvară de clocit! – se răsti dom’ primarele.

Și așa se apucă satu’ nostru de strâns ouă pentru ruși. Peste vreo câteva zile, bunicu’ apăru acasă pe înserat cu un litru de gaz și îi zise lui taică-miu, care buchisea niscaiva povești lângă cuptor, la lumina felinarului:

-Așa, copchile, buchisește, buchisește! Și să-i mulțumești lu’ Porumbaca pentru gaz, că tare le-au plăcut la ruși ouăle ei cu două gălbenușuri, acu’ s-or ghiftui cu ele, le mâncă cu pastă de dinți pe pâine și zic „ocin harașo”, îndrăgi-i-ar ciorile, cu manometrele lor de gât cu tot! 

Că așa purtau rușii de gât pe vremea aia, manometre. Pentru ei erau cele mai grozave ceasuri peste care dăduseră în viața lor, vorba ceea: „De la Dunăre la Tisa/ Davai ceas, davai batista/ De la Crișuri pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton”. Iar Porumbaca era o găină uriașă a bunicului, care făcea ouă cu două gălbenușuri. 

Taică-miu a băgat imediat la cap îndemnul bunicului. Și nu mică i-a fost mirarea bunelului când, întorcându-se în seara următoare de la fabrica de cherestea la care lucra, dădu pe uliță de tata, care se plimba țanțoș printre nămeți, cu Porumbaca în brațe și cu o liotă de copii după el, cântând cu toții cât îi ținea gura:

„Țucu-ți creasta ta, găină,

Că ne-ai dat dân cur Lumină!

Trăiască poporu’ rus,

Care sondă-n cur ț’-o pus!”

Poneiul roz cu svastică pe cur.

Poem simbolist

Poneiul roz cu svastică pe cur

Stă gol în ministerul solitar,

Decor de doliu cultural,

Poneiul roz cu svastică pe cur.

Cu pene albe-n spate, pene negre,

Nu-i Pegas, nici măcar vreun balaur,

Ci e doar cel ce, cu celeritate,

Va deveni, din nou, un trubadur:

Poneiul roz, cu svastică pe cur.

Conflict între cutume.

La ultimul meci al echipei noastre sătești în divizia județeană, domnul primare a luat măsuri drastice pentru a preîntâmpina atentatele teroristice, plasând în tribune ca agenți de securitate atât pe șeful nostru de post, cât și pe șefii de post din satele învecinate.

Dar să vezi drăcie: de când ne știm noi, echipa satului a practicat stilul de joc Bumbescu, cu mingea șutată în tribună imediat ce o prinzi. Iar agenții de securitate, recte șefii de post, nu dădeau mingea satului înapoi în teren dacă nu le dădeai șpagă. Tot conform unui obicei adânc înrădăcinat.

-Conflict între cutume, ne-am dat dreacu! – oftă domnu’ primare la finele partidei. Dacă nu aplicăm pentru ceva fonduri europene, mă tem că la următorul meci pe teren propriu nu vom mai putea asigura securitatea împotriva atacurilor teroristice.  

Isprăvile cotoșmanului aristo-cat.

Eram prin clasa a VIII-a, când într-o zi intră profesorul de geometrie în clasă și agrăi:

-Fiți atenți, cocomârlelor, se dă următoarea problemă: Chuck Norris înconjoară Ecuatorul cu o sfoară mai lungă cu un metru decât Ecuatorul. Poate un cotoșman să treacă prin spațiul dintre Ecuator și sfoară?

-Eee, poate pe dracu’, am zis eu plin de cunoaștere, normal că nu poate! Ecuatoru’ are 40.075 km, 1 metru în plus e caca-maca, nu trece nici musca!

-Ia fă tu calculu’, râtane, înainte să gavarești pe clanță asemenea ciuriburișaguri, zise dom’ profesor.

Așa că m-am luat de calculat și peste câteva minute am exclamat:

-Hai să moară ce-am pă casă, mâța aia aristo-cată trece printre Ecuator și sfoară și cu coada pe jumate ridicată, dom’ profesor!

Mi-am adus aminte de astă întâmplare când, făcând ordine prin niște hârtii, am dat peste demonstrația de mai jos:

Iepur si muove!

Azi-noapte am visat că eram împărat-șef al Comisiei Europene (ca o paranteză, la început fuseserăm mai mulți coîmpărați, dar prin niște manevre de o abilitate ieșită din comună îi eliminasem pe ceilalți coîmpărați, pentru a deveni eu unic împărat-șef). Și în această calitate de împărat-șef scriam un ucaz în domeniul medical către sus-pușii mei din România, pe care-l intitulasem sugestiv "Detoxifierea prin D.N.A. a colonului iritat de metropolă". Când, deodată, intră în încăpere lacheul meu valah, cu o tocăniță aburindă de iepure:

-Ai răbdare să termin această directivă ce va fi indubitabil transpusă în dreptul intern valah, am zis, și am împins tocănița de iepure spre marginea mesei, adăugând: Iepur si muove!... Ori cine a zis asta înainte?

-Nimeni, mărite, absolut nimeni, zise lacheul meu valah, mieros, cum ar veni.

-Nimeni? Foarte bine, foarte bine, atunci să vină biograful s-o consemneze! Ah, câtă inspirație, încă un citat celebru pe care l-am oferit pentru posterioritate!

Prietenilor mei fumători

Lasă mintenaș țigara,
Că de nu, p-aci ți-i gara!

Cică s-o votat în pripă
Lege să nu tragi din pipă,
Că altminteri nu e pudic,
De te-a prins în spațiul public.

De te prinde cu trabuci,
Îți dă una peste buci,
Că te-apuci să plângi cu muci.
Nu cu mucuri de țigară,
Ci de coloșa, din nară.

Duhănești cu narghileaua?
Ți-o picat în cap ghiuleaua!
N-ar ghiuleaua să mai fie
Așa cum îți place ție!
Mai bine mesteci tutunu’,
Că l-asta nu dă cu tunu’.

Fi’ncă nu s-o adoptat
(Asta numa’ deocamdat’)
Impozit și pe scuipat.

În care se arată ce motiv am avea să trecem, totuși, prin Brezoi.

Dacă-i întrebi unde-i localitatea Brezoi, cei mai mulți dintre români vor bate câmpii cu grație, fiind, după cum este îndeobște cunoscut, o boală națională să ne dăm cu presupusul atunci când n-avem habar. Și de ce ar trebui să știm, vor protesta ei, la urma urmei e posibil să ni se fi întins o capcană și Brezoi chiar să nu existe: nu cunoaștem pe nimeni din Brezoi și nici pe cineva care să-l cunoască pe vreunul din Brezoi.

Totuși această localitate, în care casele țărănești se întrepătrund dizgrațios de neomogen cu hâdele blocuri comuniste, adăpostește un monument unic: chiar lângă primărie se află un monument al eroilor din Brezoi căzuți în timpul primului război mondial, ridicat în 1922, care simbolizează România Mare, cu toate provinciile istorice scrise pe piatră. Prin nu se știe ce minune, în perioada regimului comunist monumentul a scăpat intact, cu Basarabia și Bucovina menționate mare pe el.

Zilele trecute, aflându-mă pe Valea Oltului în drum spre Sibiu, m-am abătut încă o dată prin Brezoi să mai văd monumentul: la 27 de ani de la înlocuirea, în decembrie 1989, a eșalonului I al P.C.R. cu eșalonul II al P.C.R., literele provinciilor istorice au început să se șteargă, timpul spunându-și cuvântul. Dar nici asta nu interesa pe nimeni, or fi murit în Războiul de Reîntregire 153 de soldați din Brezoi, dar asta s-a întâmplat demult, foarte demult, în câteva luni se fac 100 de ani, cine mai ține minte, iar noi trebuie să punem ceva pe masă copiilor astăzi, acum, literele din piatră nu țin de foame, nu vedeți, până și comuniștii le-au ignorat, și atunci ce pretenție aveți de la noi? Haide pa, acum, n-o să ratăm „Mireasă pentru fiul meu” din cauza unei materii inutile la care profesorul ajunge până acolo încât te întreabă de niște chestii petrecute în vremuri pe care tu nici măcar nu le-ai prins.