Galați. Impresii de călătorie.

Pescar în ape tulburi, mă plimb în miez de noapte către faleza bătrânului Istru. Dintr-o speluncă de pe Bd. George Coșbuc, tunetul manelelor alungă toți țânțarii din zonă spre Dunăre, către care eu mă grăbesc pentru a le spune cu mărinimie: „Luați și beți, căci acesta este sângele meu”.

„Ne rezervăm dreptul de a selecta clienții”, scrie pe ușa descentrată de termopan bulgăresc a bodegii cu manele, unde flăcăi chelioși cu ceafa groasă, tatuați din cap până-n picioare, dansează din buric cot la cot cu două chelnerițe la vreo 50 de ani și cu o fătucă în chiloți de vreo 20 de ani.

-Ehei, încep să filosofez. În urmă cu vreo 10-15 ani, când resemnarea și, poate, judecata aprofundată, nu înlocuiseră încă spiritul critic, aș fi trecut pe lângă astă speluncă pufnind disprețuitor, pe deplin încredințat că Jim Morrison, Janis Joplin și alții asemenea sunt Calea, Adevărul și Viața. Dar acum, gândesc parcă a Proust: Detestați muzica proastă, dar n-o disprețuiți! Întrucât e cântată cu multă pasiune, aceasta s-a umplut de visele și de lacrimile oamenilor. Locul său, nul în istoria Artei, este covârșitor în istoria sentimentală a societăților. Un refren extrem de enervant, pe care orice ureche înzestrată și educată cum se cuvine refuză îndată să-l asculte, a primit comoara a mii de suflete și păstrează taina a mii de vieți, cărora le-a fost inspirație vie și consolare mereu la îndemână.

Ce contează că bubuie manele din bodegi, că locuințele n-au stil, că mormintele dispar sub inscripții și ornamente de prost-gust? În fața unei imaginații care are suficientă aplecare pentru a-și reduce la tăcere preț de-o clipă disprețul estetic, din tot acest colb se poate ridica în zbor norul sufletelor, ținând în cioc visul încă verde care le făcea să presimtă existența lumii celeilalte, și să se poată bucura sau să poată plânge pentru visul acesta.

Să lăsăm, deci, în pace, imperfecțiunea cea esențială pentru Artă! Cu o singură excepție, tot proustian vorbind: Scoateți, dracului, imperfectul ăla din modul vindicativ al verbului! Este un timp extrem de crud, care ne înfățișează viața ca pe un lucru efemer și totodată pasiv și care, în chiar momentul când ne descrie faptele, arată și cât sunt de iluzorii și le anihileză în trecut, fără să ne lase, ca perfectul, consolarea activității. Oameni buni, feriți-vă copiii de indicativul imperfect! 

„Nu citesc, că m-adoarme!”

Ptiu, dintr-o regretabilă eroare m-am repezit, crezând că se dă ceva, orice, dar să fie gratis, în mijlocul unei conferințe ce se ținea la o librărie a strămoșilor noștri cumani, Cumanitas sau așa ceva. Acoloșa un scriitor perora despre „extraordinarele pârtii pe care le deschide lectura” și „cum ne dezvoltă ea principial fondul principal lexical” ș.a.m.d.

- Nu-l credeți, oameni de o bunătate indubitabil tangențială nivelului maxim, mi-am manifestat indignarea, ceea ce aleghează acest ipochimen nu se circumscrie valorii fundamentale a adevărului, lectura nu dezvoltă fondul lexical, este doar o manipulare grosieră, care atentează la inteligența dumneavoastră ce, desigur, excedează mediei. Eu am citit mii de cărți, și asta nu mi-a dezvoltat cu nimic fondul lexical. Încă o dată, neg, deci, cu o vehemență apropriindu-și paroxismul, concluzia fundamental eronată potrivit căreia cititul ar îmbogăți vocabularul. Nu, cu lectura nu vă veți chivernisi niciodată la nivel lexical, așa că lăsați idiosincrazia față de slova tipărită ca mai întâi să se ițească, pentru ca mai apoi să se dezvăluie în toată splendoarea ei, demontând toate aceste conjecturi emise de literații total detașați de sfera concretului.

Evenimentul silei de astăzi.

- A fost demisă Kövesi, se mursecă lumea pe forumuri, ce zici, ce zici de asta?! – năvăliră peste mine colegi cu ochi scăpărători și tastaturi fumegânde.

I-am privit absent și le-am răspuns huxleyan:

- Pe cine să persecutăm, pe cine să compătimim,

Plini de filantropie pentru îndepărtatul viitor,

Dar pentru azi, NKVD?

Totul ține de moravurile zilei,

De cuvinte pe celuloză, de televizoare urlând,

De zoon politikon

(Deși, bineînțeles, curat ca lacrima de Copșa Mică)

Prins la borcanul Statului cu iaurt.

Numai prin cunoașterea propriei Esențe

Ar fi putut înceta omul să fie o mulțime de maimuțe.

La cușcă, deci, tovarăși

De grădinițe comuniste ori de prime împărtășanii!

La cușca unde, la trei centimetri de ochi,

Laba neagră a maimuței

Eclipsează stele, luna, ba chiar și

Spațiul însuși.

Cinci degete împuțite vor fi în continuare

Lumea întreagă.

Fapta bună.

A fost odată ca niciodată un om foarte rău, care, ca un veritabil om politic, a ocupat funcții de conducere sub toate regimurile ce s-au perindat în timpul vieții sale la cârma acestei țărișoare.

Inutil să mai precizăm că acest zoon politikon, recte o mâță ce picase totdeauna în picioare, indiferent de conjuncturi și de conjecturi, adunase o avere colosală: mai întâi din spolierea clasei muncitoare, în timpul regalității, apoi din contracte cu armata, în timpul lui Antonescu și, în final, din împilarea chiaburimii, în timpul regimului comunist.

Dar într-o bună zi (pe când omul nostru, ajuns de-acu’ la senectută, se afla în câmpul muncii, împilând niște elemente cu origini nesănătoase care nu vedeau cu ochi buni colectivizarea tovarășului Gheorghiu-Bej Împărat, susținând, cum ar veni, pe ascuns burghezia și cozile ei de topor), îi apărură brusc în față niște tufișuri în flăcări, din care un glas tună ca o trâmbiță de la Mambo Siria sau așa ceva:

- Sunt Îngerul Domnului, nefericitule, și la ce viață păcătoasă ai dus până acum, țin să îți comunic că ai belit cariciu’, o să te odihnești liniștit în iad, când pe o parte, când pe ailaltă!

S-a speriat rău omul nostru de cele comunicate verbal de înger, când deodată își aminti de ce-i spusese în urmă cu mulți ani un schimnic, în timp ce-l afuma la foc mic cu ardei iute, ca să-i spuie în ce văgăuni s-au pitit de poteră niște elemente legionare: „Ajută-l, Doamne, pe asupritorul meu să calce pe calea cea dreaptă, căci Ție îți sunt mai dragi ăia care au fost niște jigodii aproape toată viața, da’ s-au convertit la bătrânețe, decât ăia care nu s-au abătut din cuvântul Tău din fragedă pruncie!”

- Mda, e clar, nu trebuie să precupețesc niciun efort în a lua toate măsurile care se impun pentru a săvârși de-acum fapte bune, ca să pot ocupa funcții de conducere și pe lumea ailaltă, gândi neprincipial personajul principal al acestei povești.

Iar primul prilej nu se lăsă prea mult așteptat: deodată, un camion căruia i se făcuse revizia de dimineață, rămase fără frâne, năpustindu-se vertiginos spre un copilaș de vreo trei anișori care confecționa prin țărână niște oameni de paie.

- Aha, prima faptă bună! – răcni omul nostru. Și se aruncă în mijlocul drumului în fața bestiei pe roți, rostogolindu-se in extremis în șanț cu țâncul în brațe.

- Ai văzut, Doamne, câtamai fapta bună, da? Asta se pune cât o sută de fapte bune! Notează la catastif, să nu uiți! – jubila omul nostru.

- Cum te cheamă, copile pe care Eu te-am salvat practic de la moarte, făcând o faptă atât de plăcută Domnului?

- Liviu Dragnea, nene! 

Raportu' sătesc pă partea dă credință și spiritualitate.

-Duminică vine Bogdan, vecinu’, să crape buturugile alea, îmi spuse mama la telefon.

-Păi duminica vrea el să crape buturugi?

-Daaa, cică e adventist de ziua a șaptea, și ăștia sâmbăta stau și duminica muncesc.

-Adventist de ziua a șaptea? Păi nu era penticostal?

-Penticostal a fost la început, când au venit ăia la noi în sat și le-au dat gratis două kile de pește pe săptămână celor care au mers la ei la adunare. În timp, vecinu’ Bogdan s-a distins prin credință și har și i-au dat penticostalii și o Dacie 1310. În două săptămâni a făcut-o praf, s-a urcat beat la volan și a intrat în șanț cu ea. E și-acu tot în șanț, zici că e armonică. A doua zi au venit doi șefi de la penticostali cu costume, cravate și pantofi negri la Bogdan la poartă și au început să-l mustre cu voce tare, ca să audă toată lumea, că a distrus mașina din cauza darului beției. Da’ Bogdan era tot beat, a ieșit cu un topor la ei și le-a zis:

-Marș, bă, d-aci, în morții mamelor voastre, credeți că eu îmi lepăd credința strămoșească pentru o Dacie 1310 pă care am făcut-o praf? 

Au fugit penticostalii de le sfârâiau pantofii ăia negri de lac.

Vreo câteva săptămâni după asta, a fost Bogdan ortodox autentic, venea duminica dimineața la slujbă și îi dădeau lacrimile când citea popa pilde. Dar acum a trecut la adventiștii de ziua a șaptea, că în august trebuie să scoată ceapa și nu are cu ce să o care la piață. Cică i-ar fi promis adventiștii că dacă în următoarele săptămâni dă dovadă de căință activă, îi dau un Cielo.

Rugăciunea unui go-dac.

Godac fiind, la sârbi cutreieram,
În raniță c-un pașaport sloven.
Vezi, de mai multe slove eu știam,
Nu mă purtam ca-un dac oligofren.

Căci se scobor godacii liberi din Columnă,
Prin bărbi și chelii șuieră un vânt,
Trădați și extrădați vom fi de-a pururi:
Așa-i când faci cu Iuda legământ.

Atentatul.

Aseară mă deplasam cu echipa de fotbal sătească spre islaz, unde urma să disputăm cu cătunul vecin un derby din Divizia „Onoare”. În timp ce escaladam cu camionul selecționatei sătești - un GAZ rusesc donat de soldații muscali în semn de prețuire pentru băutorii din sat, prin 1958, când i-a retras tovarășul Hrușciov de la noi - un mușuroi de furnici apărut din senin pe partea carosabilă a potecii, trei explozii puternice au zguduit vehiculul. 

-Atentat, atentat, a țipat extrema dreaptă Diribau, și toți am sărit imediat din camion, beneficiind de avantajul că prelata era găurită peste tot.

Domnul șef de post s-a deplasat imediat la fața locului cu motocicleta sa cu ataș, pentru a investiga atentatul. Nu a fost nevoie să mai izoleze zona pentru securitate, deoarece zona noastră oricum este foarte izolată, de când a plecat lumea la muncă în Italia și Spania.

Într-un final, nea Costel, șoferu’ echipei, a reușit să determine cu precizie cauza exploziilor:

-Carburatoru’, bă, dă-l în morții lui!