Google+

vineri, 1 mai 2020

Curcanii lui Usatîi (adaptare după Ion Pribeagu)

Primarul de Bălți, Renato Usatîi, le-a dat „cadou" câte 1.000 de dolari medicilor și asistenților români care au mers în Republica Moldova să ajute spitalele în criza COVID. El le-a dat banii în plic, la ceremonia de primire, și le-a promis că la finalul misiunii le va da curcani de rasă. Impresionat de acest gest, fratele curcanilor, Cocoșul Garlic, personalitatea ascunsă a Abatelui de la Regulă, a decis să adapteze la cortext, în cinstea mărinimosului primare, următoarea poezie scrisă cândva de Ion Pribeagu:

Avea narghilea Usatîi,
Cel plin de cipici și bani,
Și avea crescătoria
Cea mai mare de curcani.

Specii rare și moțate,
Cloncănari cu creste scurte,
Șapte sute în cotețe
Și vreo patru sute-n curte.

Trimitea și-n țări străine
La franceji și africani,
Căci avea crescătoria
Cea mai mare de curcani.

Și-n Rusia, patria mumă
Trimitea curcani de soi.
Să-i mănânce oligarhii
Cu soleancă și-usturoi.

Dar o groaznică năpastă
Îi fusese scrisă-n sorți
Că-ntr-o noapte vreo trei sute
De curcani căzură morți.

Celorlalți le curgea nasul
Aveau febră,-n gât dureri,
Li se înroșise moțul
(Aveau numai neplăceri).

Dădu telefon Usatîi,
La-nțeleptul Arafat:
Mi se curăță curcanii,
Zi, mărite, ce să fac?

Ai să faci după tipic,
Zise Arafat cam peltic:
Iei trei fire de-arpagic,
Le-nvelești într-un fișic,
Iei fistic și mezelic,
Le stropești cu țipirig,
Tragi trei ași și un birlic,
Scoți din foc un irmilic,
Păr din coadă de pisic,
Un belciug de la caic,
Teșitură de popic,
Pui praf galben dintr-un plic,
O felie de șoric,
Măduvă de mort calic,
Coamă de vițel pitic,
Două copci de la ilic,
Le pui toate-ntr-un ibric,
Le strecori prin alambic,
Spui de trei ori „ciocu mic!”
Te-nvârtești într-un cipic
Și cu degetul cel mic
Ungi curcanul pe buric
Și-i legi creasta cu aspic
Asta și-altceva nimic!

Totuși, de nu funcționează Planul A,
Cel de mai sus,
Trecem l-altă strategie,
Căci e coronavirus,
Ciuma pangolinului,
Pe puntea suspinului...

Trimite-mi felceri, mărite,
Plânse-Usatîi cu glas stins,
Că le dau ghelir și lire,
Din avutu-mi necuprins.

Ba le dau chiar și dolari,
Să le fac alișveriș.
Și de-or face pangolinul
Să o ștergă pe furiș,
Jur că un curcan de rasă
Fieștecare are-n dar,
Să-l aducă-n România
Să se-nfoaie în Fanar.

marți, 21 aprilie 2020

Balada pandemiei „în dromader” *

De-aş avea patru dromadere,
N-aș mai visa Apollinaire,
L-aș admira pe tov. Cercel,
Cu „pandemia-n dromader”,
Si j'avais quatre dromadaires.

De-aş avea patru dromadere,
La capul lor nu m-aș uita,
Ci-aș aștepta să vină toamna,
Când pe cocoașă o vom lua,
Si j'avais quatre dromadaires.

De-aş avea patru dromadere,
Aș pribegi pe străzi rebel
În acea lume de himere
Ce-a fost a domnului Cercel,
Si j'avais quatre dromadaires.

* „Evoluţia în dromader înseamnă că acum noi vedem capul cămilei. Urmează o perioadă de acalmie, care va fi luna iulie - august, după care din septembrie - octombrie încolo va apărea cocoaşa cămilei” (Adrian Streinu-Cercel, link despre pandemia „în dromader”

joi, 2 aprilie 2020

Marile migrații de pe teritoriul României.

În ordine oarecum cronologică, marile migrații de pe teritoriul țării noastre sunt următoarele:
-goți;
-huni;
-gepizi;
-avari*;
-slavi;
-bulgari;
-unguri;
-pecenegi;
-cumani;
-tătari;
-turci;
-nemți;
-ruși;
-avizi*;
-covizi.

*Încă mai studiez dacă avarii ajunși la Dunăre prin anul 562 se înrudesc genetic cu avizii din perioada capitalismului de cumetrie.

joi, 26 martie 2020

Elegii în vremea coronaviersului

1. De-atâtea nopți aud fonic poluând,
Aud materia la TV plângând...
Mi-e foame, și mă duce-un gând
Spre locuințele zacustre.

Și par că dorm păscând uri nude.
Ins, patemă, iz, bestii-un val.
Tre’ să ar prin somn și mi se pare
Că n-am tras plodul de la mall.

Un gol isteric e în tinde,
Pe-aceleași vremi, uri mă găsesc…
Și simt cum de atâtea zoaie
Pietonii grei mă prea bușesc.

2. Cârnații albi, cârnații negri
Stau goi în frigiderul solitar.
Decor de doliu funerar…
Cârnații albi, cârnații negri.

Cârnații albi, cârnații negri,
Stau goi în frigid cer. Insolit dar!
Decor de doliu fun e rar…
Cârnații albi, cârnații negri.

Cu penne arrabiata albe, penne negre
O pasă rea cu glas amnar
Mă prinde iască-n parcul solitar,
Cu penne arrabiata albe, penne negre.

3. O zi fără anotimp, dar cu-ordonanță militară,
Și prin vecini s-aud mici pregătiri de masă,
Produse-n galantar n-au început s-apară,
Mulți vin, ocărăsc, și noaptea se lasă.

4. Corbii și guvernul îți spun: stai acasă,
Citește cărți, să-ți pară că ești viu!
Țăcăne un ceas singur pe masă,
Toate câte sunt, să nu le știu?!

sâmbătă, 21 decembrie 2019

Poezie albă voiculesciană despre “Mazeta decembristă care tot insistă”.

Când Călăul vine la troiță să depună flori pentru copii,
Cu Divizia Tudor Vladimirescu și Kalașnikovul în spinare,
Și ne spune voiculescian, Metafizica Clitorisului,

Că nici usturoi n-a mâncat în ‘89,
Nici gura nu-i miroase.

Când de 30 de ani juzii se năpustesc pe el care mai de care,
Să-l împileze cu un an cu suspendare,
Atunci Cârja este puțin.
Unde este Marele Justițiar Proțapul Ispășitor,

Cu care am vânat împreună teroriști,
Fără să nimerim niciunul?

duminică, 3 noiembrie 2019

Despre noi uniuni dinastice în Epoca Scroafei din Salcie și alte alea.

Trecuseră deja câteva zile de la uniunea dinastică dintre Sică Mandolină și Kolinda Kitarović, prin care cei doi visau ca, într-un veritabil duet de coarde, să reinstituie supremația româno-croată asupra universurilor, atât paralele, cât și perpendiculare.
Dar nu era ușor deloc, având în vedere că, până să găsească o pârghie cu care să răstoarne universul în care Sică Mandolină viețuia deocamdată, el trebuia să-și ducă zilele în umbra Marelui Joianis, printre tot felul de complotiști și ei cu veleități dinastice, cum ar fi Dan Bearnezul cel prostestant (zis și Ban Darna) și Theodor Paleontologu, cel care se trăgea din vechea dinastie bizantină a Paleontologilor.
Ba mai urzea pe la tot felul de bisericuțe din zonă și alte grupuri de lucru chiar și un Diacon, despre care nimeni nu știa dacă interpreta roluri cu proști sau doar era el însuși.

Și într-o seară, după ce se săturaseră de interpretat o veche colindă a copiilor țigani de etnie romă, „Kolindă, Kolindă, bagă iapa-n tindă”, Sică Mandolină și Kolinda Kitarović își luară inima-n dinți și se duseră să-l colinde pe Marele Joianis. Nu era deloc ușor să-l colinzi pe Marele Joianis, întrucât, dacă nu aveai încă rangul din care să poți cere serviciilor să-ți furnizeze poziția exactă a obiectului observat, exista riscul să colinzi sub ferestrele a șase case luate, ca marii maeștri yoghini, din meditații.  
Merseră ei „Pas cu pas” cale de multe poște, dar „ghinion”: la ferestrele caselor nr. 1, 2, 3, 4 și 5 colindară degeaba, căci nu se aprinse nicio feștilă, opaiț sau birou electoral central, recte bec.
Cu glasul sfârșit începură să mormăie sleiți de puteri, ciupind în sictir coardele mandolinei și respectiv chitarei, și sub fereastra casei nr. 6: „Kolindița nu-i mai mută, să trăiască cine-ascută!”
Deodată, una dintre fereștile casei cu nr. 6 se lumină brusc și apăru capul Marelui Joianis, care agrăi: „Băi, Mandolină, tu mai întâi să vezi Barna din ochiul tău, și abia apoi să vii să colinzi noaptea pe la casele generalilor și particularilor!”
Sică Mandolină se întristă grozav la auzul acestor vorbe de un prost gust îndoielnic, dar apoi se enervă și jură să nu mai fie Mandolină cu cei care îl persiflau, ci doar Sică, străvechea sabie scurtă și curbată a strămoșilor săi daci. Și împreună cu sabia de saramurai primită de tovarășa Dăncilă de la filiala P.S.D. Arad, să facă un useleu cum făcea partidul său pe vremuri, și să ne taie maioneza la toți! Amin!

duminică, 14 iulie 2019

Căciulata. Cum mi-am petrecut sfârșitul lunii (iunie).

Anno Domini MMXIX. Ziua 28 a lunii zeiței Iunona, cea care a avut ca principal merit faptul că a reușit să se răzbune pe toate femeile, fie ele muritoare sau zeițe, cu care soțul său a înșelat-o. Și, credeți-mă, cu domnul Zeus ca soț, aceasta reprezintă o performanță fabuloasă. Fără îndoială, dacă ar fi avut norocul să-și exercite profesia de zeitate în era creștină, caracterizată (în unele opinii) prin post și rugăciune, zeița Iunona ar fi fost cea mai ferventă adeptă a celebrului dicton „răzbunarea este arma postului”.
Dar, cum spunea și Domnul când vorbea despre Lucifer, să revenim la cornutele noastre: exact în această minunată zi, după ce scăpă pe centura ocolitoare a Călimăneștiului de tirul din fața sa, pe care șoferul bulgar îl dădu la adăpat, cu cele 20 de tone de ciocolată din el cu tot, în râul Olt, Abatele de la Regulă descinse în forță la dispeceratul comun al hotelurilor Cozia Nostra, Oltul și Căciulata:
-Bună să vă fie inima, rosti Abatele cu tonul unui medic cardiolog. Aveți cumva un loc disponibil pentru o noapte?
-Un moment, domnu’, răspunse pe nas, ca o centralistă de la telefoane în era premergătoare introducerii telefonului fix cu disc, o doamnă dolofană, cu aer de Cerber paznic pe malul Oltului, cu o pungă de Styx-uri în mână.
-Avem doar la Hotel Căciulata, că în perioada asta e mulți pensionari trimiși prin Casa de Sănătate. Da’ acu’, în sezon, e scump, să știți, 190 de lei pe noapte. Dar aș putea să vă trimit la Vila Liliacul, uite-o colo, zise doamna arătând cu degetul pe fereastră către un edificiu tern. Acolo e numai 125 de lei.
-Nu, mulțumesc, răspunse Abatele, trecându-i imediat prin minte că denumirea de Vila Liliacul ar putea proveni de la zăcămintele de guano de pe cearșaf. Rămân la Hotel Căciulata.
-Bine, eu v-am avertizat! Aveți aici bonul fiscal și cel de 20 de lei pentru micul dejun. Dar atenție, zise Cerberul privind mustrător către pantalonii trei sferturi ai Abatelui, în restaurant nu este permis accesul decât cu o ținută decentă, cu pantaloni lungi. Am pus și anunț pe ușă, arătă mândră doamna cu degetul.
-Hi, hi, răspunse Abatele, vă mai sugerez ceva: femeilor ar trebui să le permiteți accesul în restaurant numai cu batic pe cap, ca la biserică.
Și porni Abatele, porni, către recepția Hotelului Căciulata:
-Aveți camera 609, zise domnișoara de la recepție. Micul dejun mâine dimineață începând cu ora 7. Îmbrăcat cu pantaloni luungi, mai strigă după mine, când, în timp ce mă îndreptam spre lift, îmi zări pantalonii trei sferturi. Aveeți? – chicoti domnișoara.
-Dacă nu aveți, găsiți la tarabele de peste drum, îmi spuse binevoitor un domn pensionar care tocmai ieșea cu prosopul după ceafă de la piscină.
-Nu rentează pentru domnul, răspunse mustrător domnișoara de la recepție. Stă doar o noapte, deci nu are dreptul decât la un mic dejun. Prețul lui e 20 de lei, o pereche de pantaloni lungi la tarabe costă minim 50 de lei, deci nu se justifică. Dacă nu are pantaloni lungi, mai bine stă nemâncat, n-are rost să dai 50 de lei ca să mănânci de 20.
Mi-am lăsat bagajul în cameră și am pornit la explorarea împrejurimilor și la exploatarea împrejurărilor. Tarabele erau pline cu pantaloni de baie cu niște combinații stridente de culori, ce i-ar fi făcut să pălească de invidie până și pe fabricanții de stindarde pentru țările africane. Niciun pictor nu ar fi putut trânti așa ceva pe pânză, fără riscul de a fi suspectat de cele mai variate boli psihice.
-Ooo, dar văd că aveți și pantaloni lungi, exclamă Abatele.
-Cum să nu, domnu’, e musai, de când s-a băgat la ‘oteluri regula că nu mai e voie să mănânci la restaurant fără pantaloni lungi. Vin tot felu’ de căscați în stațiune numai cu pantaloni scurți și noi le sărim în ajutor ca să nu moară dă foame, he-he...! Nici noi, nici ei, he-he...!
Abia am avut timp să cumpăr pentru un prieten a cărui zi de naștere se apropia, un cadou rafinat, un prosop bleumarin cu doi delfini roz, la care, de pe un țărm simbolist violet, privea distrat un tigru galben-maroniu, când începu deodată o ploaie subversivă, trimisă pesemne de Soros ca să înjumătățească veniturile comersanților români cinstiți de șlapi și piei de cloșcă.
Și-n timp ce alergam spre hotel cu scopul manifest de a evita contactul cu apa, cum ar veni, îmi sări deodată în față un obiectiv cu un potențial turistic extraordinar: Șanțul Constantin Brâncoveanu de pe marginea drumului. Probabil că ăsta face joncțiunea mai încolo cu celălalt șanț de referință al stațiunii, Șanțul Tudor Vladimirescu, mi-a trecut imediat prin minte.


A doua zi dimineață am părăsit stațiunea. În urma mea, am lăsat eternul conflict între generații: generația de peste 60 de ani, așezată seară de seară la terasele unde cântau Gabriel Dorobanțu și Dan Spătaru, privind dezaprobator la dezmățul generației, mai puțin numeroase, între 40 și 50 de ani, care urla cot la cot cu Pepe. Din fericire, cea de-a treia generație, care ar fi agravat și mai mult conflictul, nu era prezentă: cine să mai vadă tineri pe acolo, căci ei erau de mult plecați în străinătate?!
-Rămâneți, rămâneți, unde fugiți așa? – strigară în urma Abatelui de la Regulă patronii teraselor. Nu suntem refractari la nou, mâine seară vom difuza șlagăre de ultimă oră din repertoriul internațional: „Mister lova, lova/ Mister Bombastik...!”