De necrezut cât de mulți români au descoperit zilele acestea că sunt, de mici, fani ai Simonei Halep! Mulți, chiar dinainte de a se naște Simona Halep. Și mai mulți, fără a avea habar că „rachetă” e un cuvânt polisemantic. Chiar și Ion Iliescu este încă din fragedă pruncie fan al Simonei Halep. Neanderthalienii cu pretenții de Homo sapiens scriu articole sforăitoare de genul „Simona Halep scrie istorie la Roland Garros” (vezi, de exemplu, știrileprotv.ro).Citind asta, chiar mi-o imaginam pe Simona la Roland Garros, cu 20 de tratate în fața ei, scriind „Constituirea și apogeul statului feudal contemporan Țara Românească”. O istorie cu baroni locali cărora, pentru ca întoarcerea la Evul Mediu să fie completă, nu le-a mai rămas decât să-și redobândească și vechiul drept feudal al seniorului de a fi primul care face sex, în noaptea nunții, cu mireasa țăranului proaspăt însurat de pe moșia sa.
„Simona Halep e a noastră, s-a antrenat în România, statul român a cheltuit cu pregătirea ei, deci meritele ei sunt și ale noastre”, spun cei convertiți brusc de la miasmele fetide ale mocirlei fotbalului autohton la zgura de la Roland Garros. Iar așteptările lor, desigur, nu pot fi decât maxime, fiindcă li se pare normal să aibă așteptări maxime atât timp cât au depus un consistent efort zero pentru performanțele Simonei (așa cum frumos a scris Toma Alimanescu pe blogul lui).
În încheiere, sper ca Simona să aibă tăria să-i ignore pe cioclii din mass-media, care acum o ridică în slăvi, dar nu vor ezita ca în viitor, de dragul ratingului, să se repeadă ca niște hiene pentru a sorbi picăturile de sânge ale unui eventual eșec.
