În care se arată că mai avem nevoie și de ceva istorie ca să știm limba română- Partea I

Nici nu am pornit bine televizorul, că o bezmetică domnișoară cu ugerul la vedere, care prezenta știrile sportive, s-a și repezit să mă informeze, cu un zâmbet tâmp, că „X a dat sfoară-n țară”. 

Observ că în ultima vreme mai toată lumea folosește greșit această locuțiune verbală al cărei sens este acela de a face cunoscut tuturor ceva, a transmite o veste. Corect este „a da sfară/ șfară în țară”. Sensul inițial al acestei locuțiuni era acela de a comunica un pericol iminent prin intermediul focurilor aprinse pe formele de relief mai înalte (pentru a fi văzute)- exemplul cel mai cunoscut este acela al semnalizării năvălirilor tătare în vremea lui Ștefan cel Mare cu ajutorul focurilor aprinse pe dealuri. Termenul de „sfară” (în Moldova și „șfară”) a intrat în limba română pe filieră slavă, unde cuvântul „skvara” a desemnat mai întâi jertfa prin ardere adusă zeilor, iar apoi chiar mirosul grăsimii arse sau al lumânărilor din seu.

Cu încântare am constatat recent, în urma unei preumblări prin acele locuri, că bătrânii din nordul județului Iași și cei din județul Botoșani încă mai numesc și azi „șfărărie” sau „șfărăraie” fumul rezultat din topirea grăsimii porcului.

                                                          

O altă expresie a cărei origine scapă multora este „colac peste pupăză” (expresie care sugerează un necaz venit imediat după un altul). 

Când aud această expresie, mulți se și gândesc la sărmana zburătoare din clasa Upupidae, cucul arminesc al lui Creangă, cum se chinuie ea să-și ia zborul de pe masa gospodarului cu un colac ciordit în spinare.

În realitate, „pupăza” din expresia noastră reprezintă cu totul altceva, și anume tot un colac, în formă de pasăre (i se mai spune și „pasăre de pită”, „porumbel” sau „hulub”) care se coace de obicei la înmormântări și parastase (legat deci de ritualul funerar- așa se explică înțelesul de „necaz mare” al expresiei „colac peste pupăză”).

Nu știu dacă acest colac în formă de pasăre reprezintă simbolul creștin al Sfântului Duh sau este vorba de credința arhaică, precreștină, conform căreia, după moarte, sufletul s-ar transforma în pasăre. Înclin însă spre ultima variantă, și asta și din cauza excursiei pe care am făcut-o în timpul liceului (când mă puseseră pe jar fabulațiile  din „Dacia preistorică”-1913- a lui Nicolae Densușianu și ale lui Napoleon Săvescu) în satul Loman, la poalele Munților Sebeșului. În acest sat încă se mai pun în cimitir monumente funerare care constau nu în cruci, ci în stâlpi asemănători ca model Coloanei lui Brâncuși de la Târgu Jiu, cu o pasăre în vârful fiecărui stâlp (vezi foto mai jos).

În unele zone, colacul numit „pupăză” mai apare și în ritualurile de nuntă, în cadrul cărora semnifică sporul, fecunditatea. Poate că, de fapt, de aici se trage sensul expresiei „colac peste pupăză”, ar zice hâtrul: după un necaz precum nunta, reprezentată de „pupăză”, survine trecerea pe lumea cealaltă, reprezentată de „colac”.

Să vorbim puțin și despre expresia „ai carte, ai parte”, al cărei sens se pare că iluștrii noștri contemporani l-au pierdut cu totul.

Aproape oricine aude această expresie îți va spune că înțelesul ei este următorul: „Stai dracu’ cu burta pe carte, loază, că altfel în loc să faci scolioză în fața calculatorului, vei da cu sapa în mijlocul naturii!”

La origini, expresia se referă la altceva: „cartea” reprezenta scrisoarea, hrisovul prin care domnitorul îi împroprietărea pe protejații, favoriții lui sau pe cei care se remarcaseră în luptă asupra unui lot de pământ (titlu de proprietate, dacă vreți).

Expresia „ai carte, ai parte” însemna, deci „ai hrisov de la domnitor pe lotul cutare, deci ești proprietar”.

Sensul de „scrisoare” al cuvântului „carte” încă se mai păstra în vremea lui Eminescu, care ne spune în „Scrisoarea III”:

„De din vale de Rovine,

Grăim, Doamnă, către tine,

Nu din gură, ci din carte,

Că ne ești așa departe”.