Google+

miercuri, 16 noiembrie 2016

Finis coronat opus.


-Nimic nu se compară cu un weekend la munte... poate... doar două weekenduri la munte, mi-am zis la sfârșitul săptămânii trecute, deplasându-mă pe niște serpentine cu 5 km/ oră, în spatele unor camioane uriașe încărcate cu copaci hăcuiți.
Privind spre un brad gigantic din ultimul camion, de vârful căruia atârna un steguleț roșu de avertizare, m-am gândit cum vechii conducători greci căutau să preîntâmpine distrugerea mediului înconjurător încă din secolul al VI-lea î. H., când Solon Legislatorul a interzis culturile pe pante înclinate pentru a preveni erodarea solului, iar apoi Pisistrate a introdus o gratificație pentru fermierii care plantau măslini, pentru a contracara defrișările și pășunatul excesiv.
Însă odată ce indezirabilii Solon și Pisistrate au dispărut, oamenii au revenit la vechile obiceiuri, dându-i prilejul lui Platon să consemneze în „Critias”, două sute de ani mai târziu, despre solul Aticii:
„Ce a rămas acum, în comparație cu ce exista înainte, e ca un schelet de om bolnav, căci toată rodnicia și moliciunea pământului s-au epuizat... Unii munți împăduriți sau acoperiți de nesfârșite pășuni cu puțin timp în urmă au rămas doar hrană pentru albine. Pe deasupra, Zeus trimitea ploi abundente în fiecare an, care nu se pierdeau ca acum...[oferind]… surse bogate de apă, izvoare și pâraie, unde se mai păstrează și acum altare, în locurile în care pe vremuri existau fântâni”.
Apoi mi-a fugit gândul la una dintre variantele celebrei Teorii Gaia, cea conform căreia Pământul nu e doar o planetă ce găzduiește viața, ci este el însuși viu, un superorganism uriaș, un corp viu enorm, capabil să-și regleze procesele vitale, autoapărarea, întocmai ca orice organism viu obișnuit, doar că la o scara imensă, planetară. Am zâmbit închipuindu-mi, conform Teoriei Gaia, Pământul ca pe un câine uriaș, iar noi, oamenii, ca pe niște purici supărători. Și am știut că uriașul patruped nu va ajunge până acolo încât să fie nevoit să se scuture prea insistent: istoria, cea care mereu se repetă, ne-a dovedit că puricii au întotdeauna memoria scurtă, astfel că întotdeauna cei mai grași le-au făcut vânt jos de pe câine celor mai slabi.