Neasemuitele peripeții ale jupânului Anti-Fier.

A fost odată (iar apoi s-a repetat în numeroase rânduri) o stimată doamnă țigancă de etnie rromă, care avea un număr de puradei ce se încadra în intervalul (12, + ∞). În care intervalul menționat se deschidea la plus infinit în funcție de variabila (+€, +£), influențată de accesul spațio-temporal al clanului la ajutoarele sociale din Franția și respectiv Anglea. Bun, până aici nimic neobișnuit, așa că vă veți întreba, poate, de ce v-ați pierdut timpul să citiți banala frază de mai sus. Dar abia acum intervine elementul interesant: toți cei momentan 12 puradei ai stimatei doamne țigănci purtau același prenume: Aur’el (adică Aur Apostrofel, cum ar veni). Pe cale de consecință, zeci de jurnaliști de succes tăbărâră asupra doamnei țigănci, pentru a cere explicația interesantului fenomen, care de multe zile capta atenția publicului avid de cultură din țară și de peste hotare:

-Dar de ce le-ați pus tuturor copiilor același prenume, Aur’el? – întrebară jurnaliștii, plini de cunoaștere.

-Din considerente de facilitare a comunicării. O comunicare efectuată cu celeritate, atât în sânul familiei extinse cât și în cadrul societății axate pe consum care ne înconjoară din toate părțile, este atât cea mai bună, cât și cea optimă – răspunse doamna țigancă, al cărei hobby era urmărirea la televizor a discursurilor politicienilor, pentru a deprinde noi metode de furat. De exemplu, când strig: „Aur’el, turist norvegian la 44,4° latitudine nordică”, toți cei doisprezece puradei identifică imediat turistul, ghidându-se la dreapta după steaua Alfa din constelația Libra, Zubenelgenubi, iar la stânga după steaua Beta, din constelația Zubeneschamali, luând imediat in corpore, fără a precupeți niciun efort, măsurile care se impun pe timp de noapte. Căci v-ați dat seama (dacă nu sunteți de la canalele Mezzo sau Arte) că discutăm de un modus operandi pe timp de noapte.

-Dar dacă împrejurările impun să le dați o sarcină rapidă doar unora dintre puradei, cum îi nominalizați în cadrul grupului, dacă toți au același prenume? – întrebă curios un jurnalist.

-Este foarte simplu, îl strig pe fiecare după numele lu’ tac-su – explică doamna țigancă.

O altă fabulă.

Din când în când, câte-o situație absurdă generată de aplicarea în practică a așa-zisei „legi a memoriei” (ca de exemplu „etichetarea” unor persoane în anul 2016 pe baza unor decizii ale tribunalelor bolșevice ale poporului din anii ’50), îmi aduce aminte de ultimul cuvânt al inculpatului pe care care l-a rostit Istrate Micescu în faţa Tribunalului Militar condus de temuta fiară comunistă - colonelul Petrescu.

Părintele Constituției de la 1938, unul dintre marii noștri juriști, Istrate Micescu, a compărut în 1948 în fața completului de judecată prezidat de colonelul Petrescu, care l-a și condamnat la 20 de ani de închisoare (a murit în 1951 în îngrozitorul penitenciar de la Aiud):

-Vă rog să-mi permiteți ultimul cuvânt, i s-a adresat la finalul procesului Istrate Micescu colonelului Petrescu, care intenționa să-i încalce și acest drept elementar al inculpatului, prevăzut de Codul de procedură penală.

-Hai, hai, repede, ce ai de zis? – s-a răstit colonelul Petrescu.

Iar inculpatul Micescu, cel care de-a lungul vieții își adunase în bibliotecă peste 33.000 de volume, s-a adresat instanţei cam aşa: „Am să vă istorisesc o scurtă fabulă. Se spune că privighetoarea şi cioara îşi disputau titlul de cea mai iscusită cântăreaţă din pădure. Pentru că nu se puteau pune de acord, cioara a propus un rămăşag: să-l ia ca arbitru pe primul animal întâlnit în cale, acesta să aleagă, iar celei care va pierde rămășagul să i se scoată ochii. Zis şi făcut! Primul animal întâlnit în pădure a fost porcul mistreţ, care, după ce a ascultat cântarea ambelor păsări, a dat verdictul fără să stea pe gânduri: „Negreșit, cioara cântă cel mai frumos!” Privighetorii i s-au scos ochii potrivit rămășagului, iar trilurile sale triste erau parcă acum şi mai frumoase. Animalele din pădure o ascultau vrăjite, iar celor care o compătimeau pentru ce i s-a întâmplat, privighetoarea le răspundea: „Nu sunt tristă pentru că am pierdut rămăşagul cu cioara şi nici măcar pentru că mi s-au scos ochii, ci pentru că M-A JUDECAT PORCUL!”