O altă fabulă.

Din când în când, câte-o situație absurdă generată de aplicarea în practică a așa-zisei „legi a memoriei” (ca de exemplu „etichetarea” unor persoane în anul 2016 pe baza unor decizii ale tribunalelor bolșevice ale poporului din anii ’50), îmi aduce aminte de ultimul cuvânt al inculpatului pe care care l-a rostit Istrate Micescu în faţa Tribunalului Militar condus de temuta fiară comunistă - colonelul Petrescu.

Părintele Constituției de la 1938, unul dintre marii noștri juriști, Istrate Micescu, a compărut în 1948 în fața completului de judecată prezidat de colonelul Petrescu, care l-a și condamnat la 20 de ani de închisoare (a murit în 1951 în îngrozitorul penitenciar de la Aiud):

-Vă rog să-mi permiteți ultimul cuvânt, i s-a adresat la finalul procesului Istrate Micescu colonelului Petrescu, care intenționa să-i încalce și acest drept elementar al inculpatului, prevăzut de Codul de procedură penală.

-Hai, hai, repede, ce ai de zis? – s-a răstit colonelul Petrescu.

Iar inculpatul Micescu, cel care de-a lungul vieții își adunase în bibliotecă peste 33.000 de volume, s-a adresat instanţei cam aşa: „Am să vă istorisesc o scurtă fabulă. Se spune că privighetoarea şi cioara îşi disputau titlul de cea mai iscusită cântăreaţă din pădure. Pentru că nu se puteau pune de acord, cioara a propus un rămăşag: să-l ia ca arbitru pe primul animal întâlnit în cale, acesta să aleagă, iar celei care va pierde rămășagul să i se scoată ochii. Zis şi făcut! Primul animal întâlnit în pădure a fost porcul mistreţ, care, după ce a ascultat cântarea ambelor păsări, a dat verdictul fără să stea pe gânduri: „Negreșit, cioara cântă cel mai frumos!” Privighetorii i s-au scos ochii potrivit rămășagului, iar trilurile sale triste erau parcă acum şi mai frumoase. Animalele din pădure o ascultau vrăjite, iar celor care o compătimeau pentru ce i s-a întâmplat, privighetoarea le răspundea: „Nu sunt tristă pentru că am pierdut rămăşagul cu cioara şi nici măcar pentru că mi s-au scos ochii, ci pentru că M-A JUDECAT PORCUL!”