În care se arată că mai avem nevoie și de ceva istorie ca să știm limba română (partea a II-a)

Nici nu deschidem bine gura să emitem o inepție și deja legiunile romane și hoardele de migratori ne-au și trecut pe sub nas fără ca măcar să avem habar. După următoarea formulă ne-au trecut migratorii pe sub nas (ăia mai importanți): GOHUGEA SLABULUNG PECUTATU (goți, huni, gepizi, avari, slavi, bulgari, unguri, pecenegi, cumani, tătari și turci). Căci, după cum se știe, migratorii erau foarte bine organizați și respectau strict formulele cronologice. Am putea fi cu toții Heinrich Schliemann, am putea descoperi Troia într-un cuvânt în fiecare zi, fără Carbon-14, dar nu ne dăm seama de asta și nici nu prea ne pasă.

Ai spus pe de rost două versuri? Ai învățat ceva pe de rost? Ai luat pe cineva la rost? Încerci să-ți explici ce caută cuvântul „rost” în aceste expresii și nu reușești? Soluția este să te întorci în urmă cu 2000 de ani, la latinescul „rostrum” (gură, cioc) și totul începe să capete sens. Sunt numeroase în limba română cazurile în care anumite cuvinte sau sensuri ale unor cuvinte nu se mai păstrează decât în interiorul unor expresii bine închegate, intrate de mult timp în conștiința populară. Cuvântul privit separat nu mai are niciun sens: pe lângă „rost” cu sensul de mai sus, s-ar mai putea menționa „hac” (care nu s-a mai păstrat decât în cadrul expresiei „a veni de hac” cuiva), „vileag” (care nu s-a mai păstrat decât în expresia „a da în vileag”) sau habar (care nu mai este utilizat decât în cadrul locuțiunilor „a avea habar” sau „a nu avea habar”).

Bănuiești pe cineva? Tăgăduiești ceva? Făgăduiești ceva? Dai în vileag ceva? Tocmai te-ai întors în timp în perioada în care clasa conducătoare maghiară din Transilvania avea drept de judecată asupra pricinilor supușilor români. Se poate observa că toți termenii de mai sus, extinși ulterior și peste Carpați, au conotație juridică.

Mergi în Bărăgan, Teleorman, Vaslui sau Comarnic? Îți amintești că în copilărie te-ai scăldat în Călmățui sau Desnățui? Dai bir cu fugiții? Cânți despre ceata lui Pițigoi? Intri în odaie? Tocmai te-ai întors în urmă cu 1000 de ani. Toponimele, numele de râuri și cuvintele menționate (bir, ceată, odaie) sunt de origine cumană.

Ai învățat la istorie de marele ban al Craiovei și de jupan? „Ban” și „jupan” sunt cuvinte avare, intrate la noi pe filieră slavă. Tot pe filieră slavă au intrat în limba română „cneaz” și „viteaz”, însă ele sunt cuvinte germanice („könig” și respectiv „viking”). Faptul că „ban”, „jupan”, „cneaz” și „viteaz” (termeni nobiliari) au fost preluate în slavă de la avari și scandinavi denotă faptul că avarii și varegii și-au exercitat o perioadă de timp dominația asupra slavilor.

Etimologia cuvântului „crai” e și mai interesantă. La noi a intrat tot pe filieră slavă, iar slavii au transformat numele lui Carol cel Mare (cel care, aliat cu bulgarii lui Krum, i-a exterminat pe avari) într-un substantiv comun („krali”) care ulterior a ajuns în limba română „crai”.

Dai cu tifla dușmanului? Îți dai ifose? Ai agonisit toată viața, ai evitat agapele simandicoase ca, fiind economicos, să te poți chivernisi mai bine? Tocmai te-ai întors la neogrecismele intrate în limbă în perioada fanariotă.

Gata, m-am plictisit, de turcisme nu mai zic nimic, mă duc să văd dacă nu dau prin frigider de vreo sarma-chiftea-baclava. High pa!

Din ciclul „Istoria altfel decât în manuale”

În monografia „Dragoslavele”, prima monografie a unei comune din România premiată de Academia Română, scrisă de învățătorul Rădulescu-Codin și de preotul I. Răuțescu, tipărită în 1923 la Tipografia Gheorghe N. Vlădescu din Câmpulung Muscel, am găsit una dintre cele mai detaliate descrieri ale puternicelor lupte de la Dragoslavele-Valea Mare-Pravăț dintre armata germană a lui von Falkenheyn și armata română, din toamna lui 1916. 

Una dintre comunicările colonelului Grecescu către superiorii săi, cu privire la evenimentele din 24 oct. 1916, mi-a atras în mod deosebit atenția, așa că o redau aici:

„Nemții n'aveau mâncare. Ca să-i prindă, spre a afla noutăți, ai noștri frigeau carne de porc în untură, așa că mirosul ajungea până la dânșii. Câte un Neamț se ridica din tranșee și, ori prin graiu, ori prin semne, cerea:

-Dă-mi și mie mâncare.

Că îți dau tutun și parale!

-„Vino'ncoa de-ți ia”, răspundea Românul. Nemții veniau și atunci erau luați prizonieri. Dar se rugau, plângând, să nu-i scrie în registru că au venit ei singuri, ci să spue că au fost prinși” (pag. 355).

Iar la pag. 366 am mai găsit o relatare de mare angajament:

„Într' o companie erau 2 țigani, cari, în fiecare noapte, plecau din tranșee și porniau spre vrăjmași, căutând să vâneze patrule inamice: îi surprindeau, îi omorau și le luau ce-aveau asupra lor” .

Am venit spăsit, croit să strâng cureaua!

Se împlinesc astăzi 5 ani de când a trecut în neființă ultimul român care pronunța corect cuvântul „spăsit”. Cuvântul „spăsit”, pe care îl regăsim exact în această formă în DEX și în DOOM, înseamnă pocăit, smerit sau nevinovat și a intrat în limba română pe filieră slavă (sŭpasiti).

Din păcate însă pentru adjectivul „spăsit”, el a fost contaminat diacritic de mult mai utilizatul în vorbire verb „a ispăși”, astfel că în prezent aproape s-a generalizat forma greșită „spășit”. Și nu am niciun dubiu că în curând Academia Română, în dulcele stil clasic, mai întâi va declara greșeala ca fiind „tolerată”, iar apoi o va ridica la rang de normă. Căci întotdeauna este mai ușor să-ți transformi propriile greșeli în reguli decât să te străduiești a le corecta. De la romani ni se trage, cu al lor „error communis facit ius” (adică ceva de genul „eroarea generalizată într-o comunitate statornicește dreptul”).

În ce mă privește, mă voi încăpățâna să folosesc forma „spăsit”. Măcar de dragul lui Alecsandri, cu a sa piesă de teatru „Arvinte și Pepelea” conținând următorul fragment pe care mi-l amintesc în fiecare noapte cu cer senin: „Luna? Ha, ha, ha !... Luna-i o şârată bătrână... Multe vede, multe ştie şi tot spăsită se pare”.