Se împlinesc astăzi 5 ani de când a trecut în neființă
ultimul român care pronunța corect cuvântul „spăsit”. Cuvântul „spăsit”, pe
care îl regăsim exact în această formă în DEX și în DOOM, înseamnă pocăit,
smerit sau nevinovat și a intrat în limba română pe filieră slavă (sŭpasiti).
Din păcate însă pentru adjectivul „spăsit”,
el a fost contaminat diacritic de mult mai utilizatul în vorbire verb „a
ispăși”, astfel că în prezent aproape s-a generalizat forma greșită „spășit”.
Și nu am niciun dubiu că în curând Academia Română, în dulcele stil clasic, mai
întâi va declara greșeala ca fiind „tolerată”, iar apoi o va ridica la rang de
normă. Căci întotdeauna este mai ușor să-ți transformi propriile greșeli în
reguli decât să te străduiești a le corecta. De la romani ni se trage, cu al
lor „error communis facit ius” (adică ceva de genul „eroarea generalizată într-o
comunitate statornicește dreptul”).
În ce mă privește, mă voi încăpățâna să folosesc forma „spăsit”. Măcar
de dragul lui Alecsandri, cu a sa piesă de teatru „Arvinte și Pepelea”
conținând următorul fragment pe care mi-l amintesc în fiecare noapte cu cer
senin: „Luna? Ha, ha, ha !... Luna-i o şârată bătrână... Multe vede, multe ştie
şi tot spăsită se pare”.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu