Pentru că nu mai e mult până la
alegerile locale din 2016, primarele nost’ luă decizia să înființeze
un serviciu sătesc de ambulanță cu care,
în lipsa unei bâte de baseball, să rupă gura târgului.
Trebuie acu’ să precizez că în satul meu în care, dacă nu m-aș fi născut noaptea, s-ar fi
putut spune că am văzut lumina zilei, toți iubim legea ca pe aproapele nostru
pe care-l crestăm cu brișca duminica la căminul coltoral din terțe motive
doctrinare. Așa că, în conformitate cu Legea nr. 95/ 2006 privind reforma în
domeniul sănătății, conducerea serviciului nostru sătesc de ambulanță fu
încredințată unui manager general și
unui comitet director format din managerul
general, directorul medical, directorul economic, directorul tehnic şi
asistentul-şef,
toți la curent cu ultimele modificări pă partea dă alfabet.
Funcția de execuție pe căruța
ambulanței fu încredințată unui căruțaș cu experiență similară de cel puțin 5
ani și, în lipsă de șasă cai frumoși, celor două gloabe ale lui nea Ilie.
Odată greul rezolvat, ne apucarăm de
serviciul mobil de urgență și de serviciul de descarcerare. Pentru serviciul mobil
de urgență luarăm celularu’ popii, că-i știe număru’ tot satu’ din cauză de botezuri, nunți, înmormântări,
și-l agățarăm cu un elastic în vârful nucului din fața Primăriei, singurul
copac din sat unde e semnal 24 de ore din 24.
Pentru serviciul de descarcerare donai
eu, în mărinimia mea, un levier, deși mai aveam nevoie de el ca mediator în
raporturile cu vecinul de la miazănoapte, care mută periodic semnele de hotar.
Acu’ abia așteptăm să intre unu’ la crâșmă în comă alcoolică, ca să vedem dacă serviciul sătesc de ambulanță
îi perfect funcțional sau trebuie să mai implementăm ceva îmbunătățiri.
