Anno Domini MMXIX. Ziua 28 a lunii zeiței Iunona,
cea care a avut ca principal merit faptul că a reușit să se răzbune pe toate
femeile, fie ele muritoare sau zeițe, cu care soțul său a înșelat-o. Și, credeți-mă,
cu domnul Zeus ca soț, aceasta reprezintă o performanță fabuloasă. Fără
îndoială, dacă ar fi avut norocul să-și exercite profesia de zeitate în era
creștină, caracterizată (în unele opinii) prin post și rugăciune, zeița Iunona
ar fi fost cea mai ferventă adeptă a celebrului dicton „răzbunarea este arma
postului”.
Dar, cum spunea și Domnul când vorbea despre
Lucifer, să revenim la cornutele noastre: exact în această minunată zi, după ce
scăpă pe centura ocolitoare a Călimăneștiului de tirul din fața sa, pe care
șoferul bulgar îl dădu la adăpat, cu cele 20 de tone de ciocolată din el cu
tot, în râul Olt, Abatele de la Regulă descinse în forță la dispeceratul comun
al hotelurilor Cozia Nostra, Oltul și Căciulata:
-Bună să vă fie inima, rosti Abatele cu tonul unui
medic cardiolog. Aveți cumva un loc disponibil pentru o noapte?
-Un moment, domnu’, răspunse pe nas, ca o centralistă de la
telefoane în era premergătoare introducerii telefonului fix cu disc, o doamnă
dolofană, cu aer de Cerber paznic pe malul Oltului, cu o pungă de Styx-uri în
mână.
-Avem doar la Hotel Căciulata, că în perioada asta
e mulți pensionari trimiși prin Casa de Sănătate. Da’ acu’, în sezon, e scump, să
știți, 190 de lei pe noapte. Dar aș putea să vă trimit la Vila Liliacul, uite-o
colo, zise doamna arătând cu degetul pe fereastră către un edificiu tern. Acolo
e numai 125 de lei.
-Nu, mulțumesc, răspunse Abatele, trecându-i imediat prin minte că denumirea de Vila Liliacul ar putea proveni de la
zăcămintele de guano de pe cearșaf. Rămân la Hotel Căciulata.
-Bine, eu v-am avertizat! Aveți aici bonul fiscal
și cel de 20 de lei pentru micul dejun. Dar atenție, zise Cerberul privind
mustrător către pantalonii trei sferturi ai Abatelui, în restaurant nu este
permis accesul decât cu o ținută decentă, cu pantaloni lungi. Am pus și anunț
pe ușă, arătă mândră doamna cu degetul.
-Hi, hi, răspunse Abatele, vă mai sugerez ceva: femeilor
ar trebui să le permiteți accesul în restaurant numai cu batic pe cap, ca la
biserică.
Și porni Abatele, porni, către recepția Hotelului
Căciulata:
-Aveți camera 609, zise domnișoara de la recepție.
Micul dejun mâine dimineață începând cu ora 7. Îmbrăcat cu pantaloni luungi,
mai strigă după mine, când, în timp ce mă îndreptam spre lift, îmi zări
pantalonii trei sferturi. Aveeți? – chicoti domnișoara.
-Dacă nu aveți, găsiți la tarabele de peste drum,
îmi spuse binevoitor un domn pensionar care tocmai ieșea cu prosopul după ceafă
de la piscină.
-Nu rentează pentru domnul, răspunse mustrător
domnișoara de la recepție. Stă doar o noapte, deci nu are dreptul decât la un
mic dejun. Prețul lui e 20 de lei, o pereche de pantaloni lungi la tarabe costă
minim 50 de lei, deci nu se justifică. Dacă nu are pantaloni lungi, mai bine
stă nemâncat, n-are rost să dai 50 de lei ca să mănânci de 20.
Mi-am lăsat bagajul în cameră și am pornit la
explorarea împrejurimilor și la exploatarea împrejurărilor. Tarabele erau pline
cu pantaloni de baie cu niște combinații stridente de culori, ce i-ar fi făcut
să pălească de invidie până și pe fabricanții de stindarde pentru țările africane. Niciun pictor
nu ar fi putut trânti așa ceva pe pânză, fără riscul de a fi suspectat de cele
mai variate boli psihice.
-Ooo, dar văd că aveți și pantaloni lungi, exclamă
Abatele.
-Cum să nu, domnu’, e musai,
de când s-a băgat la ‘oteluri
regula că nu mai e voie să mănânci la restaurant fără pantaloni lungi. Vin tot
felu’ de căscați în stațiune numai cu pantaloni scurți și noi le
sărim în ajutor ca să nu moară dă foame, he-he...! Nici noi, nici ei, he-he...!
Abia am avut timp să cumpăr pentru un prieten a
cărui zi de naștere se apropia, un cadou rafinat, un prosop bleumarin cu doi
delfini roz, la care, de pe un țărm simbolist violet, privea distrat un tigru galben-maroniu,
când începu deodată o ploaie subversivă, trimisă pesemne de Soros ca să înjumătățească
veniturile comersanților români cinstiți de șlapi și piei de cloșcă.
Și-n timp ce alergam spre hotel cu scopul manifest
de a evita contactul cu apa, cum ar veni, îmi sări deodată în față un obiectiv
cu un potențial turistic extraordinar: Șanțul Constantin Brâncoveanu de pe
marginea drumului. Probabil că ăsta face joncțiunea mai încolo cu celălalt șanț
de referință al stațiunii, Șanțul Tudor Vladimirescu, mi-a trecut imediat prin
minte.
A doua zi dimineață am părăsit stațiunea. În urma
mea, am lăsat eternul conflict între generații: generația de peste 60 de ani,
așezată seară de seară la terasele unde cântau Gabriel Dorobanțu și Dan Spătaru,
privind dezaprobator la dezmățul generației, mai puțin numeroase, între 40 și
50 de ani, care urla cot la cot cu Pepe. Din fericire, cea de-a treia
generație, care ar fi agravat și mai mult conflictul, nu era prezentă: cine să
mai vadă tineri pe acolo, căci ei erau de mult plecați în străinătate?!
-Rămâneți,
rămâneți, unde fugiți așa? – strigară în urma Abatelui de la Regulă patronii teraselor. Nu suntem
refractari la nou, mâine seară vom difuza șlagăre de ultimă oră din repertoriul
internațional: „Mister lova, lova/ Mister Bombastik...!”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu