În care se arată cum ne-am pricopsit noi cu ungurii pe aici

Era prin anul 955, iar ungurii pustiau toată Europa cu concursul lui Sorinel Pustiul şi Liviu Pustiul. 
“Eu vara nu dorm, căci nu am somn, ci pustiesc”, cântau ungurii cu foc (și sabie) în timp ce pustiau.  

 

Dar să revenim la anul 955, anul bătăliei de la Lechfeld. Înaintea acestei bătălii, ungurienii (păgâni la acea vreme) erau foarte fericiţi, cutreierând prin toată Europa centrală pentru a vâna călugări, după cum ne spune episcopul Gerhard în monografia sa “Vita Sancti Uodalrici”. Trofeele de călugări erau foarte preţuite la vremea aia de ungurieni, mai ales cele de călugări sprinteni la fugă şi în consecinţă mai greu de prins. De altfel, se pare că Bulcsú, căpetenia militară a ungurienilor, construise chiar un ţarc de vreo câteva sute de kilometri pătraţi unde creştea special pentru vânătoare o rasă de călugări deosebit de sprinteni. O dată pe an, de preferinţă iarna, organiza în ţarc o vânătoare de călugări la care invita toate celelalte căpetenii unguriene. Ca o dovadă de compasiune pentru cei loviţi de soartă, exemplarele vânate erau donate unui trib fino-ugric de canibali orfani.

(Notă: tradiţia a fost perpetuată până astăzi la Balc de un celebru oligarh, care vânează mistreţi în coteţ).

Supărat pe măcelurile ungurilor, măceluri care, conform istoricilor, se pare că au făcut oamenilor mai mult rău decât bine, împăratul german Otto cel Mare s-a pus în fruntea a 8000 de cavaleri germani şi, printr-o organizare exemplară, i-a bătut pe ungurieni de le-a sunat laptele de iapă în cap. Ba mai mult, în timpul fugii unii ungurieni au pierdut şi carnea crudă de sub şeile cailor.

Vreo 1500 de unguri rătăciţi în timpul fugii au fost omorâţi creştineşte chiar de către ţăranii germani. Dar aceştia din urmă, oameni cu frica lui Dumnezeu, nu i-au omorât chiar pe toţi ungurienii prinşi, ci unora (tot conform unui vechi obicei creştinesc) le-au tăiat nasul şi urechile şi i-au trimis acasă la parada modei (după cum ne spune cronicarul Widukind din Corvey).

                                                                                          

Reîntorşi în Panonia, ungurii au argumentat că e mai uşor să te lupţi cu un teritoriu nelocuit şi au început ocuparea Transilvaniei.

Dar noi nu suntem de acord cu istoricii ungurieni. La venirea ungurilor in Transilvania ei au gasit aici o populaţie stabilă, condusă de români neaoşi, cum ar fi Menumorut. Până şi astăzi taţii români îşi botează băieţeii cu acest nume cu rezonanţă pur românească, după cum corect au arătat istoricii români. Mai mult, cunoscuții istorici dacopați youtube-ologi au demonstrat chiar că numele Menumorut este de origine pur dacică, el atestând continuitatea dacică în Transilvania până la venirea ungurilor. De altfel, continuitatea dacică în Transilvania mai este atestată și de următorul eveniment istoric: înaintând cu trupele sale în zona Someșului, căpetenia maghiară Tuhutum s-a oprit să facă baie într-un lac. Când a ieșit din apă, nu tu haine, nu tu cal, cine-o fo primu-n Ardeal? Drept represiune, ungurii au exterminat imediat toată populația de viezuri dacici din Transilvania, înlocuind-o cu burszuci (ei veniseră cu burszucul crud sub șeile cailor, după cum au demonstrat istoricii români).

Există totuşi un argument al istoricilor unguri care ne pune pe gânduri. Cronicarul Anonimus, secretar al regelui Bela al Ungariei, ne spune că în Transilvania ungurii s-au confruntat cu o populaţie care folosea suliţe şi săgeţi rudimentare. S-a dovedit ştiinţific că un asemenea armament rudimentar era prea perfecţionat pentru a fi folosit de români, care luptau încă la cârciumă cu topoare de silex.

De asemenea, legenda spune că una dintre căpeteniile găsite de unguri in Transilvania (Gelu), fiind grav rănită în luptă şi aşteptând moartea iminentă, i-a trasat calului sarcina să-i sape groapa cu copita, ceea ce animalul a şi făcut. Cercetătorii au dovedit că în acea perioadă (sec. X-XI) românii nu reuşiseră încă să-şi înveţe caii să sape morminte. În acea vreme, la români, această sarcină era încă apanajul exclusiv al groparilor care aveau o poziţie de monopol pe piaţa economică a săpării mormintelor.

Deci: pe cine au găsit de fapt ungurienii în Transilvania? „A fi sau nu a fi în Transilvania, aceasta-i întrebarea”, ca să-l parafrazez pe un general dacopat scăpat în studioul Nașul TV.