Apocalipsa părților de vorbire

Cum destinul unora dintre noi se întâmplă să fie vitregit de cruda soartă când ne e lumea mai dragă, într-o bună zi, prin clasa a V-a, loviră mișelește părțile de vorbire. 

Zadarnic i-am demonstrat științific profesoarei că părțile de vorbire sunt dăunătoare pentru organism ca E-urile din produsele 100% naturale de la Carrefour. Degeaba am jurat că nu le vom mai folosi niciodată, că vom fi muți ca o lebădă vieneză- șnițel țigănesc în devenire, iar în patria noastră de-acum silențioasă zăpada făpturii va ține loc de cuvânt: părțile de vorbire ne dădură de ne juliră.

Prima fu o parte de vorbire pe care am urât-o de când am auzit de ea și care avea, de altfel, un nume predestinat: abjectivul. 

Apoi urmară substantivele, care nu ne erau deloc comune, ci total improprii și după ele injecția și interjecția, două chestii care aveau în comun ceva cu urlatul.

Veni la rând o parte de vorbire al cărei studiu îndelungat ne chiorî pe toți: conjunctivita. Băieții urau conjunctivitele, fie ele simple sau compuse și își băgau p__a în ele: așa au apărut conjunctivitele coordonatoare co-pulative.

Verbele la modul lindicativ ne trezeau imediat un comportament vindicativ. La participiu am chiulit, nedorind să participăm, căci niciunul dintre noi nu era mai mult ca perfect. Ce să mai, pentru noi toate verbele astea goale erau la modul suspin, frate!

Complimentul parcă totuși ne plăcea, fie el chiar indirect, că, deh, orice măgariu prost își înalță capul cu mândrie când îl strigi „maestre”.

Pronumele era singura parte de vorbire pe care o știam bine, deoarece în fiecare dimineață, la înviorare, profesorul de sport urla la noi: „numele și pronumele!” Cei care aveam un nume și un pronume eram invidiați de cei care aveau un nume și două pronume, căci asta însemna mult mai puțin de învățat.

Totuși, pe vremea aia, eram expuși la tot felul de contacte neprotejate: nu se inventase încă prezervativul pentru limba română, de care se bucură elevii din ziua de azi, astfel că din când în când ne mai contaminam cu câte ceva sintaxă și morfologie.

  

Și după ce ni se împuie capul cu toate părțile de vorbire de mai sus, urmă într-o zi lucrarea diavolului de control finală. Iar după corectare profesoara îmi zise: „Domnule elev, traiectoria dumneavoastră școlară se intersectează cu disperarea, iar în punctul de intersecție Van Ghelie își freacă labiile de fericire”.

Și m-am dus abătut acasă și m-am gândit că n-ar fi total dăunător ființei mele intrinseci să văd cum folosesc marii scriitori ai neamului părțile de vorbire în operele lor nemuricioase.

Așa că prima dată am pus laba pe Eminescu și am văzut că un criptic literar îl numea „poetul nepereche” zis și poetul impar:

„Cobori în jos, luceafăr blând,

Alunecând pe-o rază,

Pătrunde-n casă şi în gând

Şi viaţa-mi luminează!”

Hau, ce mândrețe de pleonasm, am zis încântat, ia să văd ce mai scrie pe aici:

„S-a-mbracat în zale lucii cavalerii de la Malta…”.

Hi, hi, m-am bucurat, cum s-o fi făcând că poetul vorbește despre cavalerii de la Malta în 1396 (anul bătăliei de la Nicopole), când ăștia pe vremea aia erau în Rhodos (abia pe la 1523 au fost expulzați de acolo de turcaleți și au ajuns în Malta)? Și am fost fericit că, pe lângă gramatică, poetul nepereche zis și poetul impar mai greșește și la istorie.

Apoi am zis să învăț ceva și de la unul, Coșbuc, și mi-a picat în mână „Nunta Zamfirei”:

„Sunt grei bătrânii de pornit,

Dar de-i porneşti, sunt grei de-oprit!”

Oau, am exclamat încântat, ăsta acordă un adverb invariabil cu substantivul pe care nu-l detemină în gen, număr și caz. 

Deja mă simțeam mai bine, așa că am trecut la  Alexei Mateevici:

„Limba noastră-i limbă sfântă,

Limba vechilor cazanii,

Care-o plâng și care-o cântă

Pe la vatra lor țăranii”.

Oho, faptul că nici măcar Alexei Mateevici nu știe cum stă treaba cu pronumele relativ „care” în acuzativ, ar impresiona până și o familie monoparentală fără copii, am zis.

Păi dacă ăștia sunt considerați poeții neamului pentru că fac asemenea greșeli, la greșelile mele aș putea să ajung ușor cândva Ministrul Culturii, am zis, și m-am culcat liniștit pe-o ureche. Iar în somnul meu dulce am avut un vis în care se făcea că în fața mea stătea Iorga în prostoană iar eu îi ziceam: „Mo, diletantule, n-ai scris tu toată viața ta cărți câte am citit eu”.

Și a doua zi m-am dus la școală împăcat cu mine însumi, cum îi stă bine unui viitor sinistru al culturii analfabet, și în subsolul tezei la limba română am scris următoarea notă: „Rog ca orice eventuală greșeală gramaticală să fie considerată licență poetică”.