Era cam prin anul 2000 când pățania de la tribunal a lui nea Ion
făcu furouri prin micul nostru sat. De vreo trei ani, nea Ion își ducea
existența într-un adevărat roman de capră și șpagă, duelându-se aprig pe
holurile și prin culisele tribunalului cu vecinul său. Fiecăruia i se
restituise câte un hectar de pădure și vecinul lui nea Ion cică încălcase cu 10
cm linia de hotar cunoscută din moși-strămoși.
În cele
din urmă ajunseră într-o dimineață de iarnă la ceea ce avocatul lui nea Ion
preconiza a fi ultimul termen al procesului. Nea Ion se sculă de
dis-de-dimineață, își puse pe el cojocul cel bun, își îndesă pe cap căciula
nouă de astrahan (care nu avea suficient loc pe scăfârlie, vezi, asta înseamnă
să te trezești cu noaptea în cap) și o porni spre tribunal. Urmat, se înțelege,
de un cârd de rude dornice să audieze extraordinara pledoarie a avocatului de
la oraș angajat de nea Ion. Că doar nu-i căraseră degeaba brânză de oaie în
coajă de brad toată vara, nu?
In sala
tribulanului nu era loc să arunci un ac. Cu toate astea părțile potrivnice își
aruncau continuu ace din priviri.
În cele
din urmă intră și complexul de judecată, cum îi zicea nea Ion. Sau, mă rog,
compleul de judecată, cum l-a corectat fii-sa a mai tânără, fată cultă, care
terminase Dreptul la Spiru Haret.
-Stimați
justițiabili - rosti președintele de complet într-un grai ciudat pe care nea
Ion îl numea „limba judecătorească” - vă rog să fiți atenți, deoarece în tribunalul
ăsta se fură ca-n codru.
-Bă, ce
om corect, ai văzut cum ne-a spus-o el franc de la început? Nu ca ăilalți
judecători, care n-ar recunoaște în ruptul capului” – îi șopti nea Ion
nevestei, crezând că domnul președinte se referea la membrii instanței.
Apoi, trecându-l
prin stomac niște fiori de bucurie cauzați de faptul că avea norocul să-l
judece un om așa cinstit, ieși din sală și se duse în curte, la WC-ul
turcesc al tribunalului. Și în timp ce stătea omul nostru pe vine în WC-ul
instanței, ținând în brațe poalele cojocului său de sărbătoare, ușa se izbi de
perete cu un bubuit îngrozitor și o voce groasă tună de deasupra lui nea Ion:
-Ce
faci, bă, aici?
-Păi nu
vezi, mă... cac – abia îngăimă nea Ion, îngrozit, în patria lui zăpada făpturii
ținând loc de cuvânt.
-Păi,
bine, mă, cu căciula-n cap?! – tună din nou vocea groasă de deasupra lui. Apoi
o mână energică îi smulse de pe cap căciula nouă de astrahan, ușa WC-lui se
închise la fel de brusc cum se deschisese, iar nea Ion rămase buimac pe vine,
strângând în poală poalele cojocului său de sărbătoare și mormăind: „Mă, al
dracu’ președinte nu se referea numai la judecători când zicea că aci la tribunal se
fură ca-n codru”.
De-atunci
au trecut vreo 15 ani. Eu mi-am adus aminte de toată tărășenia de curând, când
cutreierând ulițele satului ca să retrăiesc copilăria în amintiri, l-am
reîntâlnit pe nea Ion, acum în vârstă de 84 de ani.
-Hai să
trăiești, nea Ioane, ce-ți mai face, bre, hectarul de codri seculari, pentru
care ai jertfit matale bunătate de căciulă de astrahan?
-Eh,
face pe dracu’ hectaru’ lu’ pește de codri seculari de mămăligă... L-am
vândut acu’ câțiva ani. Și eu, și vecinu. Ce era să facem? Cum să mai supraveghem? Acum
suntem bătrâni și singuri, căci copiii noștri au plecat din țară, ca să șteargă
la cur bătrânii altor nații. A venit primaru’ la toți și ne-a zis: „Hai, bre, v-am aranjat
să vindeți la o firmă mare, 5000 de lei hectaru’, o
groază dă bani”. Și am vândut,
și-așa-l tăiau alții. În prima duminică de după vânzare, din comisionu’ lui, domnu’ primar a dat masă mare la căminul coltoral, cu bere și
mici și l-a adus să cânte pe Văru’ Săndel. Că se apropiau și alegerile. În timp
ce noi ne mâncam copacii sub formă de mici, îi beam sub formă de bere și îi
ascultam sub formă de Văru’ Săndel, pe drum deja începuseră să treacă
încărcate cu lemne camioanele firmei care ne cumpărase pădurile.
Din codrii noștri seculari au mai rămas acum niște amintiri. Și o
grămadă mare de căcat la WC-ul din fundul curții căminului cultural. Cântecele
lu’ Văru’ Săndel le-am uitat de mult timp.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu