De propagandibus.

Doamnelor, domnișoarelor și domnilor, îmi clamez public dezamăgirea! Unde ne sunt propagandiștii de altădată? Ce, asta pe care o faceți domniile voastre pe Facebook acum e propagandă? Tovarășul Lenin, cel care (după cum ne spune Plekhanov) a făcut primul distincția între propagandistul de înalt nivel și agitatorul de rând, s-ar ridica din raclă, ca mortul din Teleorland, să voteze diletantismul propagandistic facebookian, dacă ar citi postările din ultimele zile.

Date fiind cele de mai sus, pentru a vă ajuta ca din agitatori de rând să deveniți propagandiști de înalt nivel, propagandiști tehnocrați (cum ar veni), țin să vă enunț cele cinci reguli de bază ale unei propagande superioare calitativ:

1. Regula simplificării: reducerea tuturor datelor la o simplă confruntare între „Bine și Rău”, între „Prieten și Dușman”.

2. Regula desfigurării: discreditarea dușmanului prin mânjiri și parodieri din tușe groase, ușor de înțeles.

3. Regula transfuziei: manipularea valorilor consimțite ale populației-țintă în propriile scopuri.

4. Regula unanimității: prezentarea propriului punct de vedere de parcă ar fi opinia unanimă a oamenilor care gândesc așa cum trebuie: atragerea individului cu îndoieli prin „contaminare psihologică”.

5. Regula orchestrării: repetarea la nesfârșit a acelorași mesaje cu diferite variații și combinații. În această privință, unul dintre marii maeștri ai propagandei și-a recunoscut predecesorii: „Biserica catolică continuă să existe”, spunea Goebbels, „pentru că repetă aceleași lucruri de două mii de ani”.

În încheiere vă urez succes! Faceți astfel încât Officium de Propaganda Fidei al Romei - de la care provine și termenul „propagandă” - și care în 1622 a devenit una din congregațiile permanente ale Vaticanului, să fie mândru de voi!

Visul.

Să vedeți ce-am visat azi-noapte: se făcea că eram pe linia frontului cu domnul Isărexu și cu o divizie de bancheri, apăram țărișoara sau cel puțin așa declaram, nu-mi mai aduc aminte, la început visul era cam ambiguu, ca în domeniul oniric, ncsf.

Băi, și de-odată au început să cadă brusc în capu’ nostru tot felu’ de bombe, petarde, intoxicări cu perdele de fum, încât ni se părea că orice artificii am fi făcut nu am fi putut identifica măsurile adecvate care se impuneau în contextul dat.

Ce să ne mai defecăm pe noi, situația era gravă: era o bubuială generalizată mai ceva ca în curte la Adi Minune în noaptea de Revelion, care știți Ștefăneștiu’ de Ilfov.

Speriat, comandantu’ nostru dădu ordin pe divizia de bancheri: „Retragerea! Retragerea!”

Da’ bancherii imediat ripostară printre bombe: „Să se retragă mă-ta, Excelență! Noi nu facem un pas înapoi până nu ni se plătește comision de retragere!”

Așa s-a făcut că eu și divizia de bancheri am rezistat eroic pe linia frontului, apărând țărișoara sau cel puțin așa am declarat după, nu-mi mai aduc aminte, la sfârșit visul era cam ambiguu, ca în domeniul oniric, ncsf.

Finis coronat opus.

-Nimic nu se compară cu un weekend la munte... poate... doar două weekenduri la munte, mi-am zis la sfârșitul săptămânii trecute, deplasându-mă pe niște serpentine cu 5 km/ oră, în spatele unor camioane uriașe încărcate cu copaci hăcuiți.

Privind spre un brad gigantic din ultimul camion, de vârful căruia atârna un steguleț roșu de avertizare, m-am gândit cum vechii conducători greci căutau să preîntâmpine distrugerea mediului înconjurător încă din secolul al VI-lea î. H., când Solon Legislatorul a interzis culturile pe pante înclinate pentru a preveni erodarea solului, iar apoi Pisistrate a introdus o gratificație pentru fermierii care plantau măslini, pentru a contracara defrișările și pășunatul excesiv.

Însă odată ce indezirabilii Solon și Pisistrate au dispărut, oamenii au revenit la vechile obiceiuri, dându-i prilejul lui Platon să consemneze în „Critias”, două sute de ani mai târziu, despre solul Aticii:

„Ce a rămas acum, în comparație cu ce exista înainte, e ca un schelet de om bolnav, căci toată rodnicia și moliciunea pământului s-au epuizat... Unii munți împăduriți sau acoperiți de nesfârșite pășuni cu puțin timp în urmă au rămas doar hrană pentru albine. Pe deasupra, Zeus trimitea ploi abundente în fiecare an, care nu se pierdeau ca acum...[oferind]… surse bogate de apă, izvoare și pâraie, unde se mai păstrează și acum altare, în locurile în care pe vremuri existau fântâni”.

Apoi mi-a fugit gândul la una dintre variantele celebrei Teorii Gaia, cea conform căreia Pământul nu e doar o planetă ce găzduiește viața, ci este el însuși viu, un superorganism uriaș, un corp viu enorm, capabil să-și regleze procesele vitale, autoapărarea, întocmai ca orice organism viu obișnuit, doar că la o scara imensă, planetară. Am zâmbit închipuindu-mi, conform Teoriei Gaia, Pământul ca pe un câine uriaș, iar noi, oamenii, ca pe niște purici supărători. Și am știut că uriașul patruped nu va ajunge până acolo încât să fie nevoit să se scuture prea insistent: istoria, cea care mereu se repetă, ne-a dovedit că puricii au întotdeauna memoria scurtă, astfel că întotdeauna cei mai grași le-au făcut vânt jos de pe câine celor mai slabi.

Pasărea Dodon.

O pasăre Dodo, neîndrăgind vânătoarea, în Réunion cândva trăia,

Dar omul hain, croindu-și cărarea, pe insula cea frumoasă adăsta:

- Veniți, să vânăm cea pasăre Dodo, deprinsă-i să umble în pace pe-aici

Și zilnic nu-și schimbă în scorburi ascunse nici cuibul, nici pana, nici puii cei mici.

                                   

Așa dispăru Dodo cea naivă, ce teamă de omul hain nu avea,

Da’-n zilele ‘ceste-apăru domnul Dodon, cel ce alegătorilor moldavi spunea:

- Nu v-amăgiți ca pasărea Dodo, Réunion n-are locul aici,

Mai bine să frigem ‘cest vânat cu coarne, mistrețul cel mare și iepurii mici.

- Și la sfârșit, înghițind și-un gânsac, să cugetăm ca orișice macac:

La urma urmei, orice Réunion trece tot prin stomac.

Domnilor Boia și Pettit

Băiet fiind, ardeii iuți îi culegeam

Și zi de zi mâncam salam cu soia.

De boia, însă, nu mă atingeam

Și nu puteam, nicicum, gândi ca Boia. 

Căci pentru-ai mei Unirea nu era

O simplă marcă de coniac/ halva

Cu gust de-Armata-a-paișpea în ea.

........................................................

Dar haideți, fraților, să facem pace!

Și în Pettit cel Mare să nu-mpungem cu ace,

Căci Vestul (ca și Estul) nu ne place,

De nu lăsăm Realpolitik în pace.

Trăiască limba română și-amicii săi!

De Ziua Limbii Române mă contactară pe Facebook, ca să-mi propună să țin pentru adepții lor un discurs virulent de extremă dreaptă ortografică, tot soiul de naționaliști gramaticali: Limba română moare, dar nu se predă…la școală, Garda Gramaticii de Fler etc.

M-am conformat, căci vorba ceea, capul plecat cu sorcova, sabia nu-l taie:

„Dragi camarazi ai limbii române,

În aceste vremuri de restriște pentru graiul nostru, ne-am adunat să inhalăm, într-o pneumonoultramicroscopicsilicovolcaniconioză sui-generis, colbul ce s-a așternut peste trecutul vulcanic al neamului. Iar printr-un mirific proces de difosfopiridinnucleotidpirofosfatază, ca o veritabilă enzimă (proteină) ce catalizează reacția de disociere a unei baze azotate activate sub formă de trifosfat, în formă monofosfată, să ne disociem și noi, pentru totdeauna, de trădătorii de neam și țară, care prin mârșava lor encefalomielopoliradiculonevrită au distrus sistemul nervos al fiilor acestei nații!

Căci țineți minte, degeaba vor încerca ei pe Facebook și aiurea multiple gastropilorduodenojejunostomii asupra noastră, pentru a ne diminua apetitul pentru limba română! Noi îi vom trata de sus doar cu dozele de diclordifeniltriclormetilmetan pe care le merită!

În încheiere vă doresc ca, printr-o termoconductibilitate ridicată la rang de artă, să vă bucurați cât mai mult de căldura corpurilor apropiate”.

(Aplauze, aplauze prelungite, aplauze furtunoase, aplauze în picioare, aplauzele furtunoase în picioare se transformă în ovații, sala-și strigă „ura”).

În care se arată cum ne ajută matematica să călătorim în condiții de maximă siguranță

Domnul K, profesor de matematici într-un orășel de provincie, mi-a servit întotdeauna ca model pentru a rezolva cât mai practic situațiile dificile cu care mă confrunt.

Acum, pentru exemplificare, vă voi povesti cum a rezolvat dânsul cu pragmatism cea mai dificilă situație în care l-a pus viața cea perfidă. Într-o bună zi, profesorul fu înștiințat pe e-mailul său de Yahoo de o rudă mai îndepărtată din Nigeria, Mobutu N’Denghe, de care parcă-și aducea vag aminte din fragedă pruncie, că a primit în Lagos, prin testament, o moștenire de 40 de catralioane de diamante și un compas de cleștar pentru la școală. Încântat, profesorul alergă imediat către agenția de voiaj din oraș, să-și cumpere bilet de avion pentru a-și recupera moștenirea nigeriană. Pe drum se cufundă cu totul în niște calcule complexe, încercând să determine dacă, după ce din moștenire va cumpăra de unul singur Cumințenia Pământului și va finaliza în exclusivitate Catedrala Mântuirii Neamului, apărând astfel la televizor, îi vor mai rămâne bani să înconjoare de trei ori Pământul pe la Ecuator, cu o șalupă ce consumă în medie 50 l de benzină la suta de mile marine, la un preț mediu de 5,5 lei/ 1 l de benzină. Din reveria aritmetică fu scos brusc doar de înjurăturile unui taximetrist și ale unui hipster bărbos (pleonastic vorbind), cărora le blocase trotuarul afectat, prin cutumă, parcării laterale a taximetrelor, circulației skateboardurilor și, uneori, circulației skateboardurilor peste taximetrele parcate lateral.

Printr-un noroc chior, profesorul reuși totuși să ajungă teafăr la agenție, cumpărându-și mult râvnitul bilet de avion către Lagos. Dar abia acum începu frământarea interioară a profesorului, care, din cauză că urmărise constant pe Discovery emisiunea „Dezastre în aer”, dezvoltase o adevărată fobie față de atentatele teroriste cu bombă din avioane.

-Of, of, se lamentă profesorul, cum să ies eu din această lemă dublă (căci, urmare a deformației profesionale, așa numea dânsul dilema, lemă dublă) !?

În cele din urmă, după câteva nopți de nesomn, profesorul găsi cea mai bună soluție pentru a călători cu avionul în condiții de maximă siguranță: își fabrică singur două bombe artizanale, pe care în ziua plecării le luă în bagajul de mână.

-Dar ce faceți cu două bombe artizanale în bagajul de mână, în loc să le băgați la cală? – îl întrebară mirați cei care verificau bagajele.

-Este cât se poate de simplu, răspunse triumfător profesorul. Există o probabilitate matematică, mică, e-adevărat, ca în avionul cu care călătoresc să se afle o bombă. Însă conform teoriei probabilităților, probabilitatea ca în același avion de pasageri să se afle trei bombe în același timp este zero. Astfel, matematica ne ajută să călătorim în condiții de maximă siguranță.

În care se arată cum a devenit tata disident la 7 ani.

Era prin anii ’50, într-o iarnă cu un ger inclusiv lângă stâlpul hornului, de crăpau pietrele jucându-se cu dânsul, când pe la gospodăriile sătenilor începu să umble dom’ primarele:

-Am belit belengheru’, oameni buni, a venit ordin de la Raion că, dacă nu strângem cotă de 500 de ouă pe zi să dăm la Contract, nu ne mai dă gaz lampant.

Căci satul nostru nu era electrificat pe vremea aia, își luminau oamenii casele cu felinare cu gaz.

-Aoleo, păcatele noastre, de un’ să scoatem noi 500 de ouă pe zi, că nici n-avem atâtea găini în sat. Și alea pe care le avem nici nu se ouă pe geru’ ăsta, sireacele! – se lamentă o babă.

-Tacă-ți fleanca, babo, te apuci să faci ouă dacă vrei lumină de la Răsărit. Iar la primăvară de clocit! – se răsti dom’ primarele.

Și așa se apucă satu’ nostru de strâns ouă pentru ruși. Peste vreo câteva zile, bunicu’ apăru acasă pe înserat cu un litru de gaz și îi zise lui taică-miu, care buchisea niscaiva povești lângă cuptor, la lumina felinarului:

-Așa, copchile, buchisește, buchisește! Și să-i mulțumești lu’ Porumbaca pentru gaz, că tare le-au plăcut la ruși ouăle ei cu două gălbenușuri, acu’ s-or ghiftui cu ele, le mâncă cu pastă de dinți pe pâine și zic „ocin harașo”, îndrăgi-i-ar ciorile, cu manometrele lor de gât cu tot! 

Că așa purtau rușii de gât pe vremea aia, manometre. Pentru ei erau cele mai grozave ceasuri peste care dăduseră în viața lor, vorba ceea: „De la Dunăre la Tisa/ Davai ceas, davai batista/ De la Crișuri pân’ la Don/ Davai ceas, davai palton”. Iar Porumbaca era o găină uriașă a bunicului, care făcea ouă cu două gălbenușuri. 

Taică-miu a băgat imediat la cap îndemnul bunicului. Și nu mică i-a fost mirarea bunelului când, întorcându-se în seara următoare de la fabrica de cherestea la care lucra, dădu pe uliță de tata, care se plimba țanțoș printre nămeți, cu Porumbaca în brațe și cu o liotă de copii după el, cântând cu toții cât îi ținea gura:

„Țucu-ți creasta ta, găină,

Că ne-ai dat dân cur Lumină!

Trăiască poporu’ rus,

Care sondă-n cur ț’-o pus!”

Poneiul roz cu svastică pe cur.

Poem simbolist

Poneiul roz cu svastică pe cur

Stă gol în ministerul solitar,

Decor de doliu cultural,

Poneiul roz cu svastică pe cur.

Cu pene albe-n spate, pene negre,

Nu-i Pegas, nici măcar vreun balaur,

Ci e doar cel ce, cu celeritate,

Va deveni, din nou, un trubadur:

Poneiul roz, cu svastică pe cur.

Conflict între cutume.

La ultimul meci al echipei noastre sătești în divizia județeană, domnul primare a luat măsuri drastice pentru a preîntâmpina atentatele teroristice, plasând în tribune ca agenți de securitate atât pe șeful nostru de post, cât și pe șefii de post din satele învecinate.

Dar să vezi drăcie: de când ne știm noi, echipa satului a practicat stilul de joc Bumbescu, cu mingea șutată în tribună imediat ce o prinzi. Iar agenții de securitate, recte șefii de post, nu dădeau mingea satului înapoi în teren dacă nu le dădeai șpagă. Tot conform unui obicei adânc înrădăcinat.

-Conflict între cutume, ne-am dat dreacu! – oftă domnu’ primare la finele partidei. Dacă nu aplicăm pentru ceva fonduri europene, mă tem că la următorul meci pe teren propriu nu vom mai putea asigura securitatea împotriva atacurilor teroristice.  

Isprăvile cotoșmanului aristo-cat.

Eram prin clasa a VIII-a, când într-o zi intră profesorul de geometrie în clasă și agrăi:

-Fiți atenți, cocomârlelor, se dă următoarea problemă: Chuck Norris înconjoară Ecuatorul cu o sfoară mai lungă cu un metru decât Ecuatorul. Poate un cotoșman să treacă prin spațiul dintre Ecuator și sfoară?

-Eee, poate pe dracu’, am zis eu plin de cunoaștere, normal că nu poate! Ecuatoru’ are 40.075 km, 1 metru în plus e caca-maca, nu trece nici musca!

-Ia fă tu calculu’, râtane, înainte să gavarești pe clanță asemenea ciuriburișaguri, zise dom’ profesor.

Așa că m-am luat de calculat și peste câteva minute am exclamat:

-Hai să moară ce-am pă casă, mâța aia aristo-cată trece printre Ecuator și sfoară și cu coada pe jumate ridicată, dom’ profesor!

Mi-am adus aminte de astă întâmplare când, făcând ordine prin niște hârtii, am dat peste demonstrația de mai jos:

Iepur si muove!

Azi-noapte am visat că eram împărat-șef al Comisiei Europene (ca o paranteză, la început fuseserăm mai mulți coîmpărați, dar prin niște manevre de o abilitate ieșită din comună îi eliminasem pe ceilalți coîmpărați, pentru a deveni eu unic împărat-șef). Și în această calitate de împărat-șef scriam un ucaz în domeniul medical către sus-pușii mei din România, pe care-l intitulasem sugestiv "Detoxifierea prin D.N.A. a colonului iritat de metropolă". Când, deodată, intră în încăpere lacheul meu valah, cu o tocăniță aburindă de iepure:

-Ai răbdare să termin această directivă ce va fi indubitabil transpusă în dreptul intern valah, am zis, și am împins tocănița de iepure spre marginea mesei, adăugând: Iepur si muove!... Ori cine a zis asta înainte?

-Nimeni, mărite, absolut nimeni, zise lacheul meu valah, mieros, cum ar veni.

-Nimeni? Foarte bine, foarte bine, atunci să vină biograful s-o consemneze! Ah, câtă inspirație, încă un citat celebru pe care l-am oferit pentru posterioritate!

Prietenilor mei fumători

Lasă mintenaș țigara,
Că de nu, p-aci ți-i gara!

Cică s-o votat în pripă
Lege să nu tragi din pipă,
Că altminteri nu e pudic,
De te-a prins în spațiul public.

De te prinde cu trabuci,
Îți dă una peste buci,
Că te-apuci să plângi cu muci.
Nu cu mucuri de țigară,
Ci de coloșa, din nară.

Duhănești cu narghileaua?
Ți-o picat în cap ghiuleaua!
N-ar ghiuleaua să mai fie
Așa cum îți place ție!
Mai bine mesteci tutunu’,
Că l-asta nu dă cu tunu’.

Fi’ncă nu s-o adoptat
(Asta numa’ deocamdat’)
Impozit și pe scuipat.

În care se arată ce motiv am avea să trecem, totuși, prin Brezoi.

Dacă-i întrebi unde-i localitatea Brezoi, cei mai mulți dintre români vor bate câmpii cu grație, fiind, după cum este îndeobște cunoscut, o boală națională să ne dăm cu presupusul atunci când n-avem habar. Și de ce ar trebui să știm, vor protesta ei, la urma urmei e posibil să ni se fi întins o capcană și Brezoi chiar să nu existe: nu cunoaștem pe nimeni din Brezoi și nici pe cineva care să-l cunoască pe vreunul din Brezoi.

Totuși această localitate, în care casele țărănești se întrepătrund dizgrațios de neomogen cu hâdele blocuri comuniste, adăpostește un monument unic: chiar lângă primărie se află un monument al eroilor din Brezoi căzuți în timpul primului război mondial, ridicat în 1922, care simbolizează România Mare, cu toate provinciile istorice scrise pe piatră. Prin nu se știe ce minune, în perioada regimului comunist monumentul a scăpat intact, cu Basarabia și Bucovina menționate mare pe el.

Zilele trecute, aflându-mă pe Valea Oltului în drum spre Sibiu, m-am abătut încă o dată prin Brezoi să mai văd monumentul: la 27 de ani de la înlocuirea, în decembrie 1989, a eșalonului I al P.C.R. cu eșalonul II al P.C.R., literele provinciilor istorice au început să se șteargă, timpul spunându-și cuvântul. Dar nici asta nu interesa pe nimeni, or fi murit în Războiul de Reîntregire 153 de soldați din Brezoi, dar asta s-a întâmplat demult, foarte demult, în câteva luni se fac 100 de ani, cine mai ține minte, iar noi trebuie să punem ceva pe masă copiilor astăzi, acum, literele din piatră nu țin de foame, nu vedeți, până și comuniștii le-au ignorat, și atunci ce pretenție aveți de la noi? Haide pa, acum, n-o să ratăm „Mireasă pentru fiul meu” din cauza unei materii inutile la care profesorul ajunge până acolo încât te întreabă de niște chestii petrecute în vremuri pe care tu nici măcar nu le-ai prins.

În care se arată cum am ratat din nou să aflu sensul vieții.

Să vedeți ce vis am avut azi-noapte: rătăceam prin pustie, căutându-l pe un celebru sihastru ce deborda de înțelepciune atât intrinsecă, cât și extrinsecă (dat fiind că ea se vădea chiar și în rarele gesturi ale pustnicului, care inclusiv pe sâcâietoarea muscă o gonea executând maiestuos din mână o măsură perfectă de 3/4). 

Dar mai bine să vă spun de ce-l căutam eu în vis pe schimnic: se zvonise că tuturor celor care reușeau să-l găsească în deșert, eremitul le răspundea la o întrebare fundamentală care îi rodea pe ei foarte mult în acel moment, cum ar veni.

După ce am rătăcit trei zile și trei nopți prin deșert cu o mașină 4 x 4 alimentată de panouri solare (doar nu credeați că abundă stațiile de carburanți în pustie), am reușit, în sfârșit, să identific în vârful unei stânci chilia sihastrului. Am luat liftul de la baza stâncii și imediat am ajuns în vârf, unde l-am găsit pe eremit meditând.

-Săru’ mâna, domnule sihastru, ce faceți, meditați? – am întrebat atotștiutor.

-Da! – zise pustnicul privindu-mă cu bunăvoință (deoarece, fiind foarte înțelept, ochise imediat desertul pe care i-l aduceam, știind eu foarte bine că nu poți veni la un schimnic în deșert fără un mic desert). Am stat până adineauri pe Facebook de am distribuit în lista de prieteni niște fotografii cu echipa de înot sincron a sihaștrilor și cu alte sporturi de echipă ale sihaștrilor, iar acum meditam – adăugă eremitul.

-Dar de ce meditați, am întrebat eu, vreți să vă faceți șase chilii din meditații, ca președintele Joianis?

-Nu, în niciun caz, dezminți eremitul. Vreau de fapt șapte, în caz că îmi ia instanța una. Dar mai bine spune-mi ce vânt te-aduce pe-aici, deoarece pentru un pustnic time is money. Știi că ai dreptul la o unică întrebare, hai, vars-o repede!

Dar eu chiar atunci mi-am aruncat accidental ochii la baza stâncii, unde am zărit mașina 4 x 4 cu panouri solare cu care urma să plec de la sihastru, și involuntar mi-a venit pe buze întrebarea pe care o pun zilnic în București de circa 5 ori, deoarece sunt nevoit să parchez în zona unor ambasade: nu vă supărați, domnule sihastru, de aici, din pustie se ridică mașini?

Căcat, iar am ratat să aflu sensul vieții!

Neasemuitele peripeții ale jupânului Anti-Fier.

A fost odată (iar apoi s-a repetat în numeroase rânduri) o stimată doamnă țigancă de etnie rromă, care avea un număr de puradei ce se încadra în intervalul (12, + ∞). În care intervalul menționat se deschidea la plus infinit în funcție de variabila (+€, +£), influențată de accesul spațio-temporal al clanului la ajutoarele sociale din Franția și respectiv Anglea. Bun, până aici nimic neobișnuit, așa că vă veți întreba, poate, de ce v-ați pierdut timpul să citiți banala frază de mai sus. Dar abia acum intervine elementul interesant: toți cei momentan 12 puradei ai stimatei doamne țigănci purtau același prenume: Aur’el (adică Aur Apostrofel, cum ar veni). Pe cale de consecință, zeci de jurnaliști de succes tăbărâră asupra doamnei țigănci, pentru a cere explicația interesantului fenomen, care de multe zile capta atenția publicului avid de cultură din țară și de peste hotare:

-Dar de ce le-ați pus tuturor copiilor același prenume, Aur’el? – întrebară jurnaliștii, plini de cunoaștere.

-Din considerente de facilitare a comunicării. O comunicare efectuată cu celeritate, atât în sânul familiei extinse cât și în cadrul societății axate pe consum care ne înconjoară din toate părțile, este atât cea mai bună, cât și cea optimă – răspunse doamna țigancă, al cărei hobby era urmărirea la televizor a discursurilor politicienilor, pentru a deprinde noi metode de furat. De exemplu, când strig: „Aur’el, turist norvegian la 44,4° latitudine nordică”, toți cei doisprezece puradei identifică imediat turistul, ghidându-se la dreapta după steaua Alfa din constelația Libra, Zubenelgenubi, iar la stânga după steaua Beta, din constelația Zubeneschamali, luând imediat in corpore, fără a precupeți niciun efort, măsurile care se impun pe timp de noapte. Căci v-ați dat seama (dacă nu sunteți de la canalele Mezzo sau Arte) că discutăm de un modus operandi pe timp de noapte.

-Dar dacă împrejurările impun să le dați o sarcină rapidă doar unora dintre puradei, cum îi nominalizați în cadrul grupului, dacă toți au același prenume? – întrebă curios un jurnalist.

-Este foarte simplu, îl strig pe fiecare după numele lu’ tac-su – explică doamna țigancă.

O altă fabulă.

Din când în când, câte-o situație absurdă generată de aplicarea în practică a așa-zisei „legi a memoriei” (ca de exemplu „etichetarea” unor persoane în anul 2016 pe baza unor decizii ale tribunalelor bolșevice ale poporului din anii ’50), îmi aduce aminte de ultimul cuvânt al inculpatului pe care care l-a rostit Istrate Micescu în faţa Tribunalului Militar condus de temuta fiară comunistă - colonelul Petrescu.

Părintele Constituției de la 1938, unul dintre marii noștri juriști, Istrate Micescu, a compărut în 1948 în fața completului de judecată prezidat de colonelul Petrescu, care l-a și condamnat la 20 de ani de închisoare (a murit în 1951 în îngrozitorul penitenciar de la Aiud):

-Vă rog să-mi permiteți ultimul cuvânt, i s-a adresat la finalul procesului Istrate Micescu colonelului Petrescu, care intenționa să-i încalce și acest drept elementar al inculpatului, prevăzut de Codul de procedură penală.

-Hai, hai, repede, ce ai de zis? – s-a răstit colonelul Petrescu.

Iar inculpatul Micescu, cel care de-a lungul vieții își adunase în bibliotecă peste 33.000 de volume, s-a adresat instanţei cam aşa: „Am să vă istorisesc o scurtă fabulă. Se spune că privighetoarea şi cioara îşi disputau titlul de cea mai iscusită cântăreaţă din pădure. Pentru că nu se puteau pune de acord, cioara a propus un rămăşag: să-l ia ca arbitru pe primul animal întâlnit în cale, acesta să aleagă, iar celei care va pierde rămășagul să i se scoată ochii. Zis şi făcut! Primul animal întâlnit în pădure a fost porcul mistreţ, care, după ce a ascultat cântarea ambelor păsări, a dat verdictul fără să stea pe gânduri: „Negreșit, cioara cântă cel mai frumos!” Privighetorii i s-au scos ochii potrivit rămășagului, iar trilurile sale triste erau parcă acum şi mai frumoase. Animalele din pădure o ascultau vrăjite, iar celor care o compătimeau pentru ce i s-a întâmplat, privighetoarea le răspundea: „Nu sunt tristă pentru că am pierdut rămăşagul cu cioara şi nici măcar pentru că mi s-au scos ochii, ci pentru că M-A JUDECAT PORCUL!”

Povestea lui Oedip (varianta modernă).

Ca să nu mai bată drumul până la Delphi, la Oracol, Oedip își făcu un cont de Facebook. Auzise el, pasămite, că pe Facebook găsești oracole cu nemiluita. Nici nu apuci să scrii juma’ de propoziție, că gata sar două-trei oracole să-și dea cu presupusu’ și să te injure de mamă.

Dar destinul vitregit de cruda soartă își spuse și de data asta cuvântul: fără să aibă habar cu cine socializează, în prima zi de Facebook Oedip îi dădu „block” unuia cu un sfinx la profil, care era tac-su, iar a doua zi îi dădu „poke” lu’ Xena, Prințesa Războinică, care era de fapt mă-sa. Deși, în urma ciupiturilor, mă-sa îi dădu un mesaj cu „io castă” (cu toate că nu mai era castă de mult), Oedip cel greu de cap crezu că-i vreo pițipoancă analfabetă de pe Facebook. Când colo, era chiar Iocasta.

-Friendshipul cu Xena, Prințesa Războinică (recte mă-sa, cititorii știu deja), o să te lase în izmene! – îi prezise lui Oedip un oracol de gen feminin de pe Facebook.

Și chiar așa se și întâmplă: cel de-al patrulea copil al lui Oedip cu Xena, Prințesa Războinică (de fapt mă-sa, a se vedea mai sus), primi prin prisma și alunecarea aceluiași destin vitregit de cruda soartă numele Ismene.

Și să vezi drăcie, Ismene îi era lui Oedip în același timp și fiică, da’ și soră. Iar Iocastei și fiică, da’ și nepoată.

-Greu, dar dificil, zise notarul la care se deschise procedura succesorală de pe urma lui Oedip.

Frigului năprasnic din ultimele zile:

Cine-a zis c-acest frig năprasnic

Nu-i de efecte pozitive darnic

S-a înșelat amarnic

(Și se cuvine să-i tăiem din praznic).

Căci pe-oameni ce pân-azi

Îi credeam înrudiți genetic cu leneșu’

(ce mai mult n-aleargă)

Ori cu tatuu’,

I-am vazut dis-de-dimineață cum galopau frenetic

Spre serviciu’.

Însă-orice minune ține maximum trei zile

(S-a demonstrat în studii științifice)

Și-odată ajunși la birou, amploiații

Revin la principiile statice

(Cum s-ar zice).

Ca orice corp din repaus născut,

Nu s-ar întoarce-afară, în haos,

Nici să-i pici cu ceară.

Căci corpului ce-urăște forța motrice

Îi e genetic sete de repaus,

Dară.

Despre interpretarea viselor.

-Hai, frumosule-chiparosule, să-ți ghicească baba în palmă, să-ți tălmăcească visele, ia spune-i babei, ce-ai visat azi-noapte?

-Ce-am visat...? Păi... se făcea că eram într-o sală de spectacol. Deodată se auzi clinchetul unui clopoțel, lumina se stinse în sală, cortina se dădu în lături și apăru scena luminată în violet. Din culise ieși un tânăr artist cu părul creț, cu niște trăsături ale feței foarte plăcute, care se apropie de marginea scenei și zise:

-Ședeți, ăăă?

-Ședem, ședem! – răspunserăm noi în cor.

-Hm, zise îngândurat tânărul artist, și cum de nu vă plictisiți șezând? Nu înțeleg! Oamenii umblă acum pe străzi, se desfată sub razele lunii, pe când voi stați înghesuiți ca niște sardele în sala asta sufocantă. Ce dracu, e chiar atât de interesant programul? În fine, fiecare cu gusturile lui, încheie resemnat artistul.

Apoi își schimbă timbrul vocii și intonațiile și zise:

-Asta este, dacă tot nu vă puteți desfăta cu ceea ce nu v-a fost dat niciodată în viață, cu liniștea:

„Yeah, along came Mister Good Trips,

looking for a new ship.

Come on people, better climb on board!

Come on baby, now we’re going home!

Ship of fools, ship of fools…”

https://www.youtube.com/watch?v=Y8Q9YcOEhgM

-Maică, zise bătrâna țigancă, asta excedează atribuțiilor mele în interpretarea viselor. Pentru visul ăsta cred că ar trebui să mergi la Spitalul 9.

Balivernet.

Sporovăiam azi una-alta cu amicul meu norvegian de la Balivernet:

-Am auzit că vouă vi se predă la școală cum că Strabon ar fi zis despre Burebista că i-a îndreptat pe strămoșii voștri geți prin „abstinență, sobrietate și ascultare față de porunci” – zise norvegianul de la serviciul Balivernet.

-Da, așa ni se predă – i-am confirmat.

-Păi să știi că Strabon n-a zis chiar așa. S-a strecurat o greșeală de redactare. El de fapt a scris în „Geografia” că Burebista i-a îndreptat pe geți prin „abstinență, sobrietate și ascultare față de prunci” – mă lumină norvegianul.

De la peșin pân’ la cheș, pentru el ne facem preș!

„Mi-a dat bani peșin, dom’le!” – l-am auzit azi pe un bătrân în tren. Nu mai auzisem de mult timp cuvântul ăsta de origine turcească, atât de iubit în perioada fanariotă: „peșin”. A fost o vreme când oamenilor le-a plăcut să aibă bani peșin. 

Apoi a venit o altă vreme când, din cauza glaciațiunii cunoscute în istorie sub numele de Războiul Rece, banii peșin din buzunarele oamenilor au înghețat, transformându-se în bani gheață. 

După dezghețul din 1989, însă, banii gheață din buzunarele populimii au început să se topească văzând cu ochii, numai grangurii făcând rost de portofele impermeabile. Cum pentru ce? Păi în ce să-și țină banii lichizi? Că doar nu era să și-i țină la F.N.I., cu cei mulți, dar pro!

Au venit apoi niște vremuri în care împărtășirea valorilor contabile europene ne-a făcut să trecem la cash, ceea ce a dat naștere celebrei zicale populare „cheș pă preș”.

-Și crezi că-i așa periculos că acum importăm termeni din engleznă, cum ar fi „cash”? – mă întrebă plin de cunoaștere bunul meu prieten, Cocoșul Garlic, după ce de voie, de nevoie, mi-a ascultat perorația de mai sus. Eu consider că o limbă nu se poate rezuma la vocabularul ei, ci vocabularul este numai o înfățișare vremelnică a limbii, care se schimbă odată cu istoria. Pericolul unei afectări grave a limbii române ca urmare a importului de englezisme nu este real, de vreme ce astfel de absorbții au avut loc în mai multe rânduri în istoria ei. Importurile masive din franceză din secolul al XIX-lea, de exemplu, nu au dus la dispariția limbii române, ci au lăsat urme interesante care spun povestea ginții noastre, așa cum o vor face și importurile din engleznă în vremurile tulburi ce va să vie – adaugă apoi cu emfază Cocoșul Garlic.

-Ooo, Cocoșule Garlic nerecunoscător și ignorant, ar trebui să fii mutat disciplinar la periferie, ca un câine turburat care debordând de răutate intrinsecă a mușcat mâna care l-a crescut și l-a hrănit cu Chappi! – am urlat eu. Păi în secolul al XIX-lea franceza era mai mult decât o limbă de circulație internațională, era limba culturii, iar a fi fost capabil să o parlești însemna să faci parte (sau să pari a face parte, ca de exemplu în cazul Coanei Chirița) din elita societății. Englezna nu a avut niciodată și nu are nici în prezent o astfel de conotație, ea nedepășindu-și condiția de „common tongue”.

-Prea bine, bunule Abate! – zise Cocoșul Garlic. Haide dară ca, ținându-ne în afara cercurilor romglezești ce folosesc preponderent sălbatica interjecție, să nu precupețim niciun efort pentru a pătrunde și noi cândva în cercul celor care au descoperit calitatea gândirii articulate în adevăratele cuvinte.

În care se arată cum va da dl. Putin ora exactă în 2016

- În anul 2016, fără a precupeți niciun efort, trebuie să luăm toate măsurile care se impun pentru ca ora Moscovei să devină ora întregului glob pământesc – îi zise Putin lui Medvedev. M-am săturat de faze de-alea de rahat ca-n anii trecuți, când îl sunam pe Raúl Castro să-l felicit de ziua națională a Cubei, iar el îmi răspundea că ziua națională va fi mâine. Sau când îl sunam pe Kim Jong-un să-l felicit de ziua națională a Coreei de Nord, iar el îmi zicea că ziua națională a fost ieri. Sau când îi sunam pe oficialii polonezi ca să-mi exprim condoleanțele pentru moartea președintelui Lech Kaczyński în accidentul aviatic de la Smolensk, iar polonezii îmi răspundeau că avionul nici nu a decolat.