Tartor Cocalar își propune astăzi să trateze (desigur, față de
complexitatea temei abordate, în mod neexhaustiv) semnificațiile sociale,
mistice, esoterice și chiar teosofice ale unei colinde larg răspândite zilele
acestea în mijloacele de transport în comun bucureștene:
„Un’ te duci tu, îngeraș?
Mă duc până la oraș
Să cumpăr un copilaș
Să-l trimit cu plugușoru’
Să-mi aducă bănișoru’.
Bănișoru’ nu-i al meu,
E-al lu’ Domnu’ Dumnezeu”.
Încă de la început autorul anonim știe să atragă cu dibăcie compasiunea
auditoriului, căci iată, chiar din al doilea vers îngerașul ne spune „mă duc până la oraș”. Prin urmare, ni
se relevă indubitabil că personajul principal al colindei este un îngeraș
defavorizat din mediul rural, poate chiar cu buda-n fundul curții (dacă ar fi
fost vorba de un îngeraș privilegiat din mediul urban, acesta nu ar fi avut
niciun motiv întemeiat să ne spună „mă
duc până la oraș”, întrucât i-ar fi fost destul de dificil să se ducă unde
se afla deja).
Scopul vizitei îngerașului la oraș este unul comun: el nu face altceva
decât să exercite o îndeletnicire curentă a oricărui român care, prin mijloace
oneste, intenționează să pună bazele unei afaceri profitabile. Iată, îngerașul
merge la oraș pentru a încheia un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect
un copilaș.
Scena este înduioșătoare și ea relevă, în opinia noastră, latura umană a
divinității, care iată, încheie și ea contracte de vânzare-cumpărare după
legile umane. În alte opinii, ca de exemplu cea a reputatului I.R. Dentilă,
specialist în doctrinele filosofice și religioase aurolace, scena relevă chiar
intervertirea sacrului în profan.
Dar să mergem mai departe cu analiza: „De
ce dorește îngerașul să cumpere copilașul?”, s-ar întreba un consumator
obișnuit. „Plm, oare de Sărbători
copilașii sunt la promoție și eu n-am auzit?”, și-ar mai zice el. Autorul anonim
nu ne lasă să stăm prea mult pe jar și ne dezvăluie răspunsul chiar în versul
următor: „să-l trimit cu plugușoru”. Auzind
în autobuz acest vers, o clipă suntem chiar plăcut impresionați: iată, ne zicem
în gând, nu numai prințul Charles, dar și divinitatea militează pentru
păstrarea tradițiilor seculare ale românilor. Ne readuce brusc la realitate
versul următor: de fapt, îngerașului i se fâlfâie de tradițiile noastre
seculare, el trimite copilașul cu plugușoru’ pentru ca, cităm: „să-mi aducă bănișoru’”.
Orbit o clipă de strălucirea ipotetică a bănișorului, îngerașul folosește
un pronume personal în cazul dativ, de natură să indice posesia sa exclusivă
asupra bănișorului: „mi”. Brusc însă,
îngerașul își dă seama de blasfemia comisă și se corectează înspăimântat: „bănișoru’ nu-i
al meu/ e-al lu’ Domnu’ Dumnezeu”. „Poate că
Dumnezeu, în omnisciența lui, a neglijat totuși geneza pronumelui personal în
dativ „mi”, încearcă îngerașul să se consoleze în gândul lui.
În încheiere, vom cita
și părerea marelui teosof Cocoșul Garlic, care, ascultând împreună cu Abatele
de la Regulă colindul de mai sus, a opinat: „Teosofia
aurolacă actuală nu pune accentul pe raționamentul călătorilor cu mijloacele de
transport în comun, ci pe sentimentul brut. Ți-e milă, ți-am luat banii!”
Mie imi place un colind pe care-l spune Anthony Hopkins in "Tacerea mieilor":
RăspundețiȘtergere"Un' te duci tu, ingeras?
Sa ingerez un copilas
Ca sa fac din pielea lui
Vesmant frumos Domnului".
Eu in general sunt foarte destept si stiu ce a dorit sa insinueze Abatele, dar azi sa-mi bag p*la daca inteleg ceva:)
RăspundețiȘtergereVa mai aduceti aminte colindul ala celebru: "Din bucata mea de caine, am plecat sa-mi cumpar paine"? Sau cred ca m-am incurcat, era: "Din bucata mea de caine, am crescut un om si-o paine". Nu, nici asa nu era, de fapt suna asa: "Din bucata mea de paine, am placat astazi un caine".
RăspundețiȘtergere