Tartor Cocalar față cu colindul modern

Tartor Cocalar își propune astăzi să trateze (desigur, față de complexitatea temei abordate, în mod neexhaustiv) semnificațiile sociale, mistice, esoterice și chiar teosofice ale unei colinde larg răspândite zilele acestea în mijloacele de transport în comun bucureștene:

 „Un’ te duci tu, îngeraș?

Mă duc până la oraș

Să cumpăr un copilaș

Să-l trimit cu plugușoru’

Să-mi aducă bănișoru’.

Bănișoru’ nu-i al meu,

E-al lu’ Domnu’ Dumnezeu”.

Încă de la început autorul anonim știe să atragă cu dibăcie compasiunea auditoriului, căci iată, chiar din al doilea vers îngerașul ne spune „mă duc până la oraș”. Prin urmare, ni se relevă indubitabil că personajul principal al colindei este un îngeraș defavorizat din mediul rural, poate chiar cu buda-n fundul curții (dacă ar fi fost vorba de un îngeraș privilegiat din mediul urban, acesta nu ar fi avut niciun motiv întemeiat să ne spună „mă duc până la oraș”, întrucât i-ar fi fost destul de dificil să se ducă unde se afla deja).

Scopul vizitei îngerașului la oraș este unul comun: el nu face altceva decât să exercite o îndeletnicire curentă a oricărui român care, prin mijloace oneste, intenționează să pună bazele unei afaceri profitabile. Iată, îngerașul merge la oraș pentru a încheia un contract de vânzare-cumpărare având ca obiect un copilaș.

Scena este înduioșătoare și ea relevă, în opinia noastră, latura umană a divinității, care iată, încheie și ea contracte de vânzare-cumpărare după legile umane. În alte opinii, ca de exemplu cea a reputatului I.R. Dentilă, specialist în doctrinele filosofice și religioase aurolace, scena relevă chiar intervertirea sacrului în profan.

Dar să mergem mai departe cu analiza: „De ce dorește îngerașul să cumpere copilașul?”, s-ar întreba un consumator obișnuit. „Plm, oare de Sărbători copilașii sunt la promoție și eu n-am auzit?”, și-ar mai zice el. Autorul anonim nu ne lasă să stăm prea mult pe jar și ne dezvăluie răspunsul chiar în versul următor: „să-l trimit cu plugușoru”. Auzind în autobuz acest vers, o clipă suntem chiar plăcut impresionați: iată, ne zicem în gând, nu numai prințul Charles, dar și divinitatea militează pentru păstrarea tradițiilor seculare ale românilor. Ne readuce brusc la realitate versul următor: de fapt, îngerașului i se fâlfâie de tradițiile noastre seculare, el trimite copilașul cu plugușoru’ pentru ca, cităm: „să-mi aducă bănișoru’”.

Orbit o clipă de strălucirea ipotetică a bănișorului, îngerașul folosește un pronume personal în cazul dativ, de natură să indice posesia sa exclusivă asupra bănișorului: „mi”. Brusc însă, îngerașul își dă seama de blasfemia comisă și se corectează înspăimântat: „bănișoru’ nu-i al meu/ e-al lu’ Domnu’ Dumnezeu”. „Poate că Dumnezeu, în omnisciența lui, a neglijat totuși geneza pronumelui personal în dativ „mi”, încearcă îngerașul să se consoleze în gândul lui.

În încheiere, vom cita și părerea marelui teosof Cocoșul Garlic, care, ascultând împreună cu Abatele de la Regulă colindul de mai sus, a opinat: „Teosofia aurolacă actuală nu pune accentul pe raționamentul călătorilor cu mijloacele de transport în comun, ci pe sentimentul brut. Ți-e milă, ți-am luat banii!”